Valentin Coşereanu şi Mircia Dumitrescu mi-au propus, cu câtva timp în urmă, să publicăm în colaborare cu Muzeul Brăilei Jurnalul „Junimii“, în continuarea celor 38 de volume care cuprind, facsimilate, manuscrisele lui Eminescu. Este vorba de cele 25 de Procese-verbale ale şedinţelor „Junimii“ din perioada 1865-1873. Valentin Coşereanu a făcut în Introducerea ce însoţeşte volumul citat istoria acestor reuniuni care au marcat o nouă direcţie în cultura română. Le răsfoiesc acum, după ce le-am mai citit o dată, cu mulţi ani în urmă, în seria documentelor publicate de Torouţiu. Ele sunt interesante, fără a fi spectaculoase. Întocmite de A. D. Xenopol, secretarul şedinţelor, aceste note înregistrează participanţii (nu foarte numeroşi, de regulă), tema dezbaterii, lecturile şi, dacă este cazul, propunerile de ordin practic făcute de membrii grupării: să se construiască o sală încăpătoare pentru conferinţe, să se ridice un sediu, să se strângă 20 de galbeni pentru „nefericitul Fuerbach“, în fine, să se acorde subvenţii pentru Slavici şi Eminescu. Stilul este, într-adevăr, de proces-verbal de constatare, stil telegrafic, strict informativ. Uneori sunt notate şi propuneri care implică, mai concret, programul „Junimii“, cum ar fi, în afară de Prelecţiuni, ideea lui Maiorescu (şedinţa din 31 martie 1872) „ca să se stabilească o comunicare mai regulată a mişcării civilizaţiei apuseană în societatea Junimea“, ceea ce presupune ca fiecare membru să se însărcineze cu lectura unei foi, urmată de o dare de seamă – Maiorescu se obligă să citească „Revue des Deux Mondes“ şi „Allgemeine Zeitung“, I. Negruzzi – „In neuen Reich“, Vârgolici – „Revue contemporaine“ şi o gazetă italiană, N. Ganea – „Journal des Débats“, Lambrior şi Miron Pompiliu – Gazetele Române din Transilvania, Xenopol – „Gazeta economică şi statistică“.
De aici se vede că Maiorescu nu lasă lucrurile la întâmplare, are un program precis de informare şi-i pune pe junimişti să facă muncă, am putea zice, în folosul societăţii. Membrii Societăţii au, în afară de creaţia personală, şi alte obligaţii: să alcătuiască o antologie de texte poetice, să traducă din scriitorii străini şi să decidă ce să reţină pentru tipărirea în Convorbiri literare şi ce să respingă. Maiorescu citeşte, aflăm, în mai multe rânduri din maximele lui Schopenhauer sau din Tratatul despre glorie, de acelaşi. Iacob Negruzzi citeşte în aprilie 1872 introducerea la Copii de pe natură şi, tot atunci, se discută despre Dumbrava Roşie de Alecsandri şi despre Istoria critică a Românilor de Hasdeu. Aceasta din urmă este citită, în foileton, în mai multe şedinţe şi, dacă înţelegem bine stilul telegrafic al rapoartelor, lectura produce amuzament şi reacţii critice. În septembrie 1872/1873 (sic) apare printre participanţi şi Eminescu care citeşte Egipetul şi nuvela Sărmanul Dionis. Pogor şi Maiorescu observă că „sfârşitul şi modul dezlegării nu corespunde întregii scrieri“. Ştim mai multe despre această reuniune istorică din relatările făcute de George Panu şi Iacob Negruzzi şi, în genere, aflăm infinit mai multe amănunte despre viaţa Junimii din Jurnalul lui Maiorescu. A. D. Xenopol, scribul, nu este prea locvace.
Ceva, totuşi din spiritul Junimii transpare în aceste texte constatative: dorinţa, în primul rând, a mentorului (Maiorescu) de a-i familiariza pe colaboratorii săi cu probleme generale de filozofie şi estetică, interesul, apoi, pentru fenomenele punctuale ale culturii române, cum ar fi problema ortografiei. Aşa se întâmplă în şedinţa din 31 decembrie 1871 când se decide ca „U mut“ să fie respins, ca şi duplicarea consoanelor, cu excepţia numelor proprii şi a cuvintelor „curat tehnice“, în schimb: se admite „apostroful“ şi „accentul grav“ la sfârşitul verbelor de conjugarea a IV-a. În altă şedinţă (11 februarie 1872) se acceptă să fie primit „Z“ în loc de „d“ „fiindcă este literă latină“ şi, când „o“ se găseşte între două vocale, să se scrie tot „z“ („pază, fază“), dublarea consoanelor fiind respinsă etc.
Iată, dar, că problema ortografiei româneşti reprezintă o temă veche în viaţa noastră intelectuală. După aproape 150 de ani de când Maiorescu, Paicu, Iacob Negruzzi, Burlă, Caragiani, Vârgolici, Xenopol… discutau despre „z“, „e“ şi „ie“, lingviştii şi literaţii români nu se înţeleg încă în privinţa lui „sînt“ şi „sunt“ şi „â“, ignorând faptul că ortografia este o convenţie şi, dacă este o convenţie, este bine că ea să fie acceptată şi respectată. Noi, românii, avem atâtea alte motive care ne dezbină. De ce ar mai trebui să ne dezbine şi ortografia?
Autor: Eugen SimionApărut în nr. 511