Cursa finală

Odata ce ne nastem, începem sa murim. Asa credeau stoicii, si nu numai ei. Nu vom intra însa în filosofie, nici în religie, unde ideile se bifurca si se ramifica neîncetat, ci ne vom multumi sa vorbim despre perenitatea unui anume „simtamânt“. Acela pe care toti, pâna la urma, îl deslusim în noi: teologi, savanti, filosofi, artisti de geniu sau muritori de rând, chiar daca îl tainuim ori îl exteriorizam diferit.
Oricum, slaba consolare cunoasterea. Si firava resemnarea ca aceasta este natura noastra, pentru cei ce se tem de moarte. Dar mai ales pentru cei ce, descoperind, deodata, ca zilele le sunt numarate pâna la obstescul deznodamânt, traiesc perplexitatea iminentei lui. Potrivit multor marturii, cosmarul apropiatei morti ar fi mai insuportabil chiar decât extinctia însasi. Caci daca primul ne condamna la constientizarea sinistrei ireversibilitati, cea de a doua ne iarta de orice suferinta.
Dar sa ne întoarcem la originea mortii, adica la viata, cu toate ca adeseori, si din cu totul alte ratiuni, si ea se dovedeste a fi un subiect nefericit. Mai ales daca ne referim la faza de declin, la asfintit, la batrânete. Evaluând-o temporal si emotional, Schopenhauer apeleaza la perspectiva. Privita dinspre tinerete, spune filosoful, viata „este un viitor nesfârsit de lung“, privita dinspre batrânete, „pare un trecut foarte scurt“. O viziune care ne tulbura, fara îndoiala, numai ca avem o problema mult mai grava atunci când ne privim propria viata dinspre batrânete catre viitor. Când drumul nu mai pare ci chiar este înfricosator de scurt. Când timpul se împutineaza iar moartea sta la pânda; într-un orizont înca, ce-i drept, abstract, de care gândul nici n-ar vrea sa stie, ca sa n-o stârneasca. De aici, poate, si o senzatie ca aceea, amestecata, de consternare si de irepresibila aversiune, pe care ne-o produce uneori, în secret, moartea altora. William Styron o numeste „oroare“.
Dar „tehnic vorbind“, îmbatrânirea are o singura cauza – uzura. Si nu este numai o stare, ci o acumulare de disfunctii si afectiuni într-un lung proces de dezintegrare a fiintei noastre biologice si spirituale. Precedata de o cadere de energie, de linistirea ritmului vital. De insinuarea lentorii ce pune stapânire pe impulsurile de gândire si de miscare, împotmolindu-le într-un fel de naclaiala. O pierdere a pasului, o iesire din cursa, o ramânere în urma – toate ne modifica psihoafectiv si ne cantoneaza într-un destin precar. Unul nou, dar noi îl vom duce ca pe o boala incurabila care ne va pune în inferioritate pâna si fata de ultimul semen al nostru, tânar si în putere. Si acesta-i adevarul: ca, desi, în sine, tineretea nu constituie un merit, vârstnicii o percep (si) ca pe un puternic ascendent. Ca urmare, vor suporta greu despuierea de vechile responsabilitati. Astfel „nedreptatiti“ si „degradati“, cei mai multi dintre ei vor ramâne izolati în afara retelelor de interes si de comunicare sociala, departe de orice oportunitate sau sansa de a se implica. Vor cunoaste o noua umilinta – inutilitatea – si vor fi cu atât mai vulnerabili. Supusi în zadar tratamentelor de socializare fortata. În curând, asistati, mai devreme sau mai târziu, probabil, detestati. Deseuri ale biologicului, balast supravietuitor.
Totusi, în mod normal – mai bine-zis acolo unde exista normalitate – batrânetea este departe de a fi un stigmat. Pe de alta parte, vârstnicii nu iau startul la cursa finala toti deodata si în acelasi fel. Si nu sunt peste tot atât de oropsiti cum sunt în România. Exista diferente mari, si benefice pentru toata lumea, privitoare la asumarea vârstei individuale: unii, se spune, îmbatrânesc frumos. Ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca, dincolo de traditii, sunt si multe politici de viata sanatoasa. În Grecia, bunaoara, si în Cipru oamenii sunt considerati tineri pâna la 50 de ani. Numai ca, oricât de brutal ar suna adevarul spus în cuvinte, exista si pe piata vietii active, ca pe oricare alta, o munca febrila de prospectare si de planificare. În cazul în speta, a rentabilitatii fiintei umane. Dupa cum exista si diferite moduri de (de)marcare a valabilitatii vârstei sociale pâna la expirare. Caci pâna si viata, considerata marfa, trebuie valorificata chibzuit. Starea populatiei, miscarea vârstelor, fluctuatia cifrelor din cauza scaderii natalitatii si a prelungirii mediei de viata în multe tari de pe glob, consumul social – inclusiv cel de asistenta medicala si medicamente –, saracia crescânda, gestionarea locurilor de munca si somajul sunt, în societate, puncte critice care necesita mereu interventii. Ca atare, în functie de evolutiile politice, expertii economici, politologii, sociologii, gerontologii, psihologii, viitorologii, etc. – o întreaga industrie de practicieni si studiosi – le vegheaza cu atentie furnizând expertize celor care guverneaza destinele noastre. Si care, conectati cât se poate de direct la bugetul mondial si la bugetele nationale, se cheama ca ne calculeaza „întretinerea“. Si ne si încaseaza. Sa luam la întâmplare un singur exemplu, dintr-o singura tara din Europa noastra Unita, din Belgia, unde Bureau fédéral du Plan din cadrul Institutului National de Statistica, elaboreaza rapoarte anuale referitoare la îmbatrânire, dar si la consecintele acestui fenomen, la costurile sociale aferente, bunaoara, pâna în 2060. Un raport din 2011 ne pune în fata urmatoarea situatie: în 1950, vârstnicii de peste 60 de ani reprezentau 60%, din populatia acestei tari, în 2000, 22%, în 2028 vor depasi aproximativ 30%, iar în 2050, 33%. Tot în 2011 Comisia Europeana da publicitatii rezultatele unui „Eurobarometru“, din care rezulta ca „71% dintre europeni sunt constienti ca populatia Europei este în curs de îmbatrânire“, în timp ce „42 % sunt îngrijorati de aceasta evolutie“. În concluzie, „60 % dintre ei cred ca ar fi bine ca oamenii sa lucreze dupa vârsta de pensionare“.
Se dovedeste, însa, ca de atâta ori, ca posibilele solutii propuse de majoritati în legatura cu propria lor soarta, nu numai ca nu coincid, ci mai rau, deranjeaza interesele politicienilor si ale finantistilor care ne conduc, de parca lumea s-ar fi împartit demult, o data si bine, între o multime de perdanti si o casta de profitori. Sa ne amintim ca în cartea sa din 2006, „O scurta istorie a viitorului“, Jacques Attali, scriitor, economist, politician, unul dintre cei mai proeminenti intelectuali ai timpului nostru, vede lumea urmatoarelor decenii într-o schimbare radicala. Insista asupra fenomenului de îmbatrânire a populatiei, care îl preocupase si cu ani în urma, dar prognozeaza ca, în viitor, acesta va fi contracarat printr-o nomadizare a fortei tinere la scara planetara. În acelasi timp, ne spune autorul, „între piata si democratiile de piata“ vor avea loc batalii crunte si va câstiga cea dintâi, pentru ca, începând din 2050, lumea sa se reconfigureze „în jurul unei piete planetare“.
Dar care sa fie „viitorul vietii“, când, grosso modo, îmbatrânirea populatiei, este un flagel? Iar daca este un flagel, nu trebuie cumva combatut? De trebuit, nu se îndoieste nimeni ca trebuie. În nici un caz, însa, dupa reteta din predictia lui Attali, de un cinism inacceptabil, de o cruzime abominabila, oricâte scuze i s-ar putea gasi autorului pentru extrema luciditate a viziunii lui economice. O redam, pentru a fi înteleasa în toata grozavia ei, în context: „De îndata ce depaseste 60-65 de ani, omul traieste mai mult decât produce si costa scump societatea. Batrânetea este la ora actuala o piata, dar ea nu este salvabila. În ceea ce ma priveste, ca socialist, sunt împotriva prelungirii vietii. Eutanasia va fi unul dintre instrumentele esentiale ale societatilor noastre viitoare“.
Din fericire, U.E. face si ea la sourde oreille la asemenea declaratii funeste, tot asa cum presupun ca face si la altele, si decide în septembrie 2011 ca 2012 sa fie „Anul european al îmbatrânirii active si al solidaritatii între generatii“. Fapt este ca, din luna februarie, talonul meu de pensie poarta respectivul enunt înscris întocmai. Dar, cum a trecut si luna februarie, si luna martie, si va trece, probabil, la fel de bine, si aprilie fara sa simt în niciun fel si din partea nimanui o cât de mica dovada de solidaritate, ma voi resemna spunându-mi ca aceasta nu a fost nici prima si nici ultima zicala europeana care m-a facut o clipa sa tresar.
Nu-mi ramâne decât sa sper ca salvarea noastra, a tuturor, va fi tot cultura. Fiindca, altminteri, îmi închipui ca nimeni dintre noi n-ar mai fi apucat ziua de azi. Prin urmare, prima solutie, consolatoare, ar fi sa luam aminte la ce spunea odata Epicur – ca „unde eu sunt, moartea nu este, iar unde este moartea nu mai sunt eu“. Si-apoi, sa fim încrezatori ca, unde noi nu vom mai fi, mereu vor fi altii!