Cum stam cu iubirea de tara

Daca iau în serios tot ceea ce citesc, tot ceea ce vad si aud – si n-am niciun motiv sa n-o fac – stam prost cu iubirea de tara. Mai prost ca niciodata. Chiar foarte prost. Deprimant de prost. Dusmania confuza si haotica din motive politice si economice, care a pus pe drumuri milioane de români, s-a sublimat de-a lungul anilor, pentru majoritatea celor ramasi în tara, fie în resemnare ranchiunoasa, fie în ura viscerala, fie în cinism devastator. Nu mai e niciun secret, naturile iubitoare de semeni si de glie natala, ce-i care mai cred ca fara aerul tonic al patriei s-ar stinge, sunt din ce în ce mai rari si nu-i mai ia nimeni în seama. De înteles: e vremea patriotarzilor ce-au jefuit si jefuiesc în numele si spre binele capitalist al poporului, a celor care se înfasoara în drapelul national când merg sa-si încaseze sinecura sau li se cere sa dea de pamânt cu adversarii politici, e vremea fanfaronilor care se viseaza îngropati la Belu si citati de domnisoare scolite când vine vorba despre cultura. Televiziunea, presa scrisa, literatura, cinematograful colcaie, dau pe dinafara, se lafaie în aceasta promiscuitate a sentimentelor, se ghiftuiesc cu acest mizerabilism al cotidianului românesc.
De când s-a generalizat spalatul cu pasta de dinti americana din lipsa de alta pasta cu acelasi gust chinezesc de pe vremuri, tot locuitorul meleagurilor mioritice care se chinuie sa-si croiasca un rost în jungla lumii de azi a devenit cosmopolit, internationalist, planetarist. În frenezia datului din coate pentru a iesi la putina lumina financiara din multimea obsedata de  aceeasi aspiratie, pamântul natal nu-i mai ajunge, cerul e prea jos sau prea sus, strazile prea înguste sau prea late, metroul prea adânc sapat sau prea la suprafata, marea nu atât de neagra pe cât se zice, muntii nu atât înalti si de înzapeziti, si asa mai departe pâna la nefericirea limbii natale prea saraca pentru a numi pâna si un prapadit de comert improvizat într-un balcon la parterul unui bloc comunist. În rezumat, locuitorul nostru cosmopolit, internationalist, planetarist se simte cam ratacit, cam strain în propria tara, cam scârbit, cam rusinat, cam enervat ca hazardul l-a adus aici în lume si n-a facut nimic sa-l expedieze aiurea, si, daca ramâne, daca nu emigreaza, daca se agata de un „job“, daca s-a instalat în viata cu nevasta, copii si toate hangaralele, cuvintele tara, patrie si-au pierdut orice semnificatie pentru el, orice farâma de emotie, sunt la fel de goale ca o sticla de Coca Cola înainte de a fi aruncata la gunoi. Si locuitorul nostru dusmaneste. Înjura. Si-i face si-i drege unui sau altuia, tuturor. Bombane. Scuipa.
Dintr-o însiruire cândva monotona si posaca de blocuri cenusii, cu trecatori tacuti, pierduti în gânduri, împovarati de necazuri sau pur si simplu plimbareti, strada de azi e o desfatare auditiva de OK-uri si de latraturi într-o limba bastarda, tipate în telefoane, fatadele blocurilor au disparut sau vor disparea curând sub cearceafurile enorme ale publicitatilor în engleza, la încrucisari curg în nestire pe ecrane publicitati în acelasi jargon universal al comertului, daca nu coboara privirea pentru a ocoli masinile suite pe trotuare si a lasa eventual ceva banuti în palma vreunei cersetoare batrâne, locuitorul nostru cosmopolit, internationalist, planetarist se poate crede oriunde îi pofteste inima si nicaieri, prea putin sau deloc în orasul sau, prea putin sau deloc în tara sa. E o iluzie, îsi fura singur caciula, dar îi face bine, îi tine cald cel putin pâna ce talpile i se înfunda într-o groapa, pâna ce televizorul îi vomita mizeria politica si economica a României adunata de-a lungul zilei. Si tine-te iar înjuraturi, si iarasi fa-i si drege-i, si iarasi bombaneli…
Ar putea fi aceasta dusmanie acumulata în douãzeci si unu de ani efectul nescontat al unui complex colectiv de inferioritate în raport cu valorile si realitatile unui Occident grotesc mistificat de o intelighentie colonizata pâna în maduva oaselor. Ar putea fi, de asemenea, o reasezare a emotiilor si a sentimentelor comune dictata de brutalele schimbari petrecute în tara, de deziluziile ce nu se mai sfârsesc si de absenta oricarei sperante. Dar, sa fim seriosi, oricât ar vrea locuitorul nostru dusmanos sa fie mai european decât europenii si mai american decât americanii, el ramâne tot românul care de bine, de rau a fost si este si tot balcanicul care nu i-a placut niciodata sa fie, dar nu are cum sa nu fie. Sângele apa nu se face.