Autobiografia şi discursul heteronom (discursul puterii) au în comun prezumţia de referenţialitate a discursului. Când un autobiograf exprimă un fals, el poate fi sancţionat, la rigoare, printr-o replică discursivă, de persoana sau persoanele care ştiu cum au stat lucrurile. Trimiterea este însă, în acest caz, la ceea ce am putea numi o referenţialitate încărcată afectiv. Ea este diferită de referenţialitatea numită obiectivă şi ştiinţifică sau de cea stabilită heteronom; – este diferită în măsura în care angajează în procesul de semnificare şi de comunicare întreaga personalitate. Conotaţiile afective pe care, inerent, o persoană le acordă evenimentelor propriei sale vieţi fac în aşa fel încât raporturile sale cu aceste evenimente să fie ireductibile la alte conţinuturi biografice. Din această cauză, acelaşi eveniment poate fi relatat de persoane diferite în mod cu totul diferit. Una dintre amantele lui Tomas, personajul principal din romanul Insuportabila uşurătate a fiinţei, de Milan Kundera, îi reaminteşte acestuia o scenă de amor din trecut, când „făcuseră dragoste pe covor în dreptul ferestrei, spune ea, şi afară fulgerele scăpărau şi tunetele bubuiau“ şi „totul fusese de o frumuseţe neasemuită, de neuitat“ (1). Tomas nu recunoaşte însă aproape nimic din această relatare: „… da, îşi aducea aminte că făcuseră dragoste pe covor (în garsoniera prietenului nu se afla decât un divan îngust pe care nu se simţea în voia lui), dar uitase cu desăvârşire de amintita furtună!“ (2). Diferenţa dintre relatările celor doi nu implică referenţialitatea discursului în termeni obiectivi, ci afectivi. Tomas nu spune că, în timpul actului amoros, nu a fost de fapt nicio furtună, ci doar că nu-şi aminteşte acest detaliu. Chiar şi locul evenimentului – pe covor în dreptul ferestrei – pare a-i veni în memorie numai printr-un efort de deducţie: acolo trebuiau să fi făcut dragoste, de vreme ce ştie sigur că în garsoniera prietenului divanul este îngust. Kundera explică de ce relatările celor doi erau diferite: „Reacţia dihotomică a memoriei lor la furtuna nocturnă exprima întreaga deosebire ce poate exista între dragoste şi ne-dragoste“ (3).
Desigur, în alte cazuri, diferenţa între relatări nu rezultă numai dintr-o situare afectivă diferită a participanţilor, ci şi din acţiunea autoproiecţiei. Aceasta aduce în memorie evenimentele favorabile, receptate deci, afectiv, ca fiind „pozitive“, şi le pune în umbră, le uită, le „refulează“ pe cele care trezesc sentimente de vinovăţie, penibil, frică etc., receptate „negativ“. Autoproiecţia produce o distorsionare a discursului existenţial, în raport cu referenţialitatea sa, prin: modificarea sau omiterea detaliilor, prin accentuarea subiectivă a unor elemente colaterale sau chiar prin imaginarea unor evenimente, menite să schimbe semnificaţia evenimentului de bază. Autoproiecţia poate fi intenţionată sau neintenţionată („inconştientă“), dar în ambele cazuri este autojustificativă. Respingerea ei prin autodenigrare nu reprezintă însă întotdeauna o revenire la „real“, ci poate fi doar o încercare de „autovictimizare“.
Atât situarea afectivă, cât şi autoproiecţia stau la baza discursului proiectiv prin multitudinea de perspective pe care le oferă asupra stărilor de lucruri şi prin oportunităţile de evidenţiere şi de ecranare a referenţialităţii. Pactul autobiografic este totuşi un pact al referenţialităţii, înţelegând prin aceasta o convenţie culturală şi ideologică privind corespondenţa între un anumit discurs şi o anumită stare de lucruri. Ruperea pactului autobiografic înseamnă renunţarea la sinceritate, la „autenticitate“, la existenţialitate şi, în acelaşi timp, conduce la diferenţierea de discursul heteronom.
În cazul discursului heteronom, ruperea referenţialităţii este deosebit de riscantă. Consecinţa încălcării sistematice de către Nicolae Ceauşescu a pactului referenţial între autoritatea, pe care o reprezenta, şi cetăţeni, a fost revolta celor din urmă şi restabilirea referenţialităţii. Prin acţiunile sale propagandistice, ca grandioasele manifestaţii de pe stadioane şi emisiunile de televiziune care îi erau dedicate, Ceauşescu a renunţat la referenţialitate, devenind, în ochii comunităţii, un personaj ficţional. Între Nicolae Ceauşescu, individul real, şi „geniul Carpaţilor“, imaginea proiectată prin intermediul propagandei, distanţarea a devenit, la un moment dat, atât de mare, încât ea nu a mai fost acceptată de comunitate, care se vedea transformată în ficţiunea unui tiran. În această ruptură de referenţialitate a puterii trebuie căutată sursa schimbărilor revoluţionare. Discursul ideologic dominat, discursul facţiunilor de opoziţie mizează cel mai adesea pe distanţarea puterii de „realitate“. Distanţate ele însele în raport cu criteriile de referenţialitate ale puterii, ele pregătesc scena pentru o nouă ordine referenţială. Cazul, însă, al individului (tiranul) care se distanţează în raport cu ordinea ierarhică este diferit, întrucât el pleacă din interiorul puterii. Prin caracterul ei arbitrar, tirania iese din cadrul discursului ideologic, revelând proiectivitatea discursului heteronom.
În cazul autorului autonom ca sursă individuală de discurs, ruperea de referenţialitate deschide însă calea unor opţiuni strategice multiple. Referenţialitatea asigură aderenţa la realul heteronom al puterii. Distanţându-se de realitate, aşa cum este ea definită referenţial în cadrul ordinii sociale, individul privat poate deveni sursa unui discurs alternativ, îşi poate crea reguli de formare ale propriului univers de discurs. Ruptura de referenţialitate presupune renunţarea la asumarea existenţială. Rupându-se de discursul heteronom, individul privat se îndepărtează, în acelaşi timp, de el însuşi. Noua asumare este proiectivă: autorul se hotărăşte să spună minciuni. Numai că, aşa cum atrage atenţia, între mulţi alţii, Mario Vargas Llosa, „…înşelăciunile, fantasmele şi exagerările literaturii narative ajută la exprimarea adevărurilor profunde şi neliniştitoare care nu pot fi spuse decât indirect“ (4). Paradoxul asumării proiective este că permite un nivel mai ridicat de autonomie, sub aparenţa renunţării la ea.
Pactul referenţial face ca, în cazul autobiografiei, autorul, naratorul şi personajul principal să fie una şi aceeaşi persoană, iar această persoană să fie ea însăşi reală, să fie un om în carne şi oase. Eliberarea de referenţialitate îl rupe pe autor de spaţiul heteronom şi, prin aceasta, de narator, care se distribuie în personaje. De asemenea, ruptura referenţială desparte timpul real de timpul ficţiunii şi, mai departe, timpul naratorului de timpul povestirii. Naratorul devine astfel liber să aleagă atât cadrul spaţio-temporal în care se desfăşoară acţiunea, cât şi statutul ontologic pe care îl conferă propriului univers discursiv. În funcţie de tehnica narativă, problemele existenţialităţii asumării sunt transferate naratorului şi personajelor. Acestea joacă, în locul autorului, drama existenţei. „Personajul este în fapt unul din elementele cheie ale proiecţiei (s.m.) lectorului şi ale identificării lectorului“(5). De acum încolo, orice formulă de a povesti devine posibilă, de la simularea pactului referenţialităţii (povestire la persoana întâi, în care personajul principal poartă numele autorului) până la simularea absenţei totale a autorului şi chiar a naratorului în romanul realist. Pseudonimul şi paratextele sunt, şi ele, mijloace folosite din plin, prin care se realizează asumarea proiectivă. Esenţială, în trecerea de la autobiografie la roman şi, în general, de la discursul existenţial la cel proiectiv este, însă, ruperea pactului referenţial şi, în consecinţă, a identităţii dintre autor, narator şi personajul principal.
(1) Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, traducere de Jean Grosu, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 225
(2) Ibidem, pp. 225-226
(3) Ibidem
(4) Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, traducere
de Luminiţa Voina-Răuţ, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 15
(5) Angenot et al., 1989, p. 28