Sari la conținut

Cum îţi poate schimba un depresiv viaţa?

Autor: Arthur Suciu
Apărut în nr. 520

Alain de Botton, Cum îţi poate schimba Proust viaţa, Editura Vellant, Bucureşti, 2014

 

Se-nţelege că, provenind dintr-o familie foarte bogată, Alain de Botton nu suportă să-l epateze pe burghez. Strategia lui e alta, şi anume să îi plângă de milă. Cum îţi poate schimba Proust viaţa, ca şi celelalte cărţi (Religia pentru atei, Consolările filosofiei, Arhitectura fericirii etc.), se adresează marelui public burghez, educat şi bine remunerat, dar pe care societatea de consum îl scufundă în depresie, nemaioferindu-i sens propriei vieţi. Nu vei întâlni la de Botton nici reţete de fericire, gogoşile uriaşe şi lipsite de gust ale „gândirii pozitive“; nici sloganuri cubaneze, marcusiene sau post-structuraliste. El te invită la acţiune, este adevărat, dar nu pentru a schimba ordinea socială, ci pentru a te schimba pe tine. Sursa nefericirii este, pentru el, ignoranţa burgheză cu privire la felul în care trebuie trăită viaţa, fuga consumistă de suferinţă, excluderea ei din scenariul vieţii. Pentru a repara ce mai poate fi reparat, de Botton ne propune reîmbogăţirea vieţii cu semnificaţiile ei culturale – să reînvăţăm religia, chiar dacă suntem atei; să citim filosofii, chiar dacă ne par plictisitori; să regăsim frumuseţea arhitecturii, chiar dacă nu facem, în fiecare zi, decât să ne enervăm în trafic. Într-un anumit sens, el cere reîntoarcerea la tradiţie. Prin tradiţie, putem avea din nou acces la codul umanităţii noastre, şi asta chiar dacă ne aflăm în era postindustrială. Mijloacele prin care face acest lucru sunt însă moderne. De Botton pune la bătaie un arsenal de tehnici, cunoscute oricărui ins alfabetizat în secolul al XXI-lea şi menite să-i facă plauzibilă teologia creştină, un filosof ca Nietzsche sau istoria arhitecturii. Nu e vorba, în cazul său, despre popularizare, ci despre încercarea de a reconecta masele la o tradiţie confiscată de învăţământul universitar. E posibil să lucrezi ca inginer într-o fabrică şi să-ţi placă să-l citeşti pe Nietzsche, ne transmite de Botton; mai mult decât atât, a-l citi pe Nietzsche este o cale, destul de sigură, de a fi mai puţin nefericit.
Având în vedere această întoarcere la valori şi semnificaţii ale trecutului, întâlnirea cu Marcel Proust pare inevitabilă. Privind astfel lucrurile, sunt puţine cărţi care să ofere satisfacţii mai mari decât În căutarea timpului pierdut (Ghepardul lui di Lampedusa e o tentaţie, însă nu de aceeaşi intensitate). De Botton a găsit probabil aici tot ceea ce şi-a dorit, ba chiar mai mult decât atât. El pare să fi traversat o perioadă de anxietate a influenţei asemănătoare cu aceea a Virginiei Woolf faţă de aceeaşi carte. Înainte de a dori să schimbe viaţa altora, cu romanul lui Proust, de Botton însuşi a fost schimbat, a fost modificat de Proust. A fost, ca să spun aşa, bolnav de Proust. Această schimbare sau însănătoşire este însă transpusă nu în registrul luptei literare, ci în acela existenţial (aproape religios). De Botton vede „calităţile terapeutice ale romanului“ În căutarea timpului pierdut, bazându-se chiar pe o mărturisire făcută de acesta fostei lui slujnice: „Ah, Celeste, măcar de aş putea fi sigur că voi face cu cărţile mele câte a făcut tata pentru bolnavi“ (tatăl lui Proust a fost medic, el însuşi un autor prolific, dar de cărţi de medicină, p.16). Fără îndoială, romanul lui Proust are o dimensiune terapeutică, recunoscută chiar de autor atunci când afirmă, în celebra sa frază din Timpul regăsit, că adevărata viaţă este literatura. Literatura l-a schimbat pe Proust, l-a făcut să devină un altul. Romanul său este chiar încercarea lui existenţială de a deveni un altul. Poate fi însă transpusă această virtute terapeutică, la viaţa altora, altfel decât printr-o încercare de aceeaşi natură, şi anume de a scrie, cu propriul limbaj, propria carte? Răspunsul lui de Botton este: da, putem, căci, pentru a scrie o astfel de carte, Proust însuşi a fost nevoit să sufere şi să se schimbe. Prin roman, intrăm în viaţa unui om care s-a schimbat pe sine.
În cel mai important capitol al cărţii, „Cum să suferi eficient“, de Botton enumeră problemele psihologice „cuprinzătoare“ şi „beteşugurile fizice“, care au făcut din viaţa lui Proust „un mare chin“. Psihologic: „problema mamei evreice“, de care a fost total dependent până la moartea acesteia; „inversiunea sexuală; „pesimismul romantic“ în iubire, „lipsa unei cariere în teatru“, care l-a făcut nefericit, „lipsa de înţelegere din partea prietenilor“. Fizic: astmul, începând cu vârsta de zece ani; regimul alimentar nefiresc, digestia proastă; nu suporta decât un anumit fel de chiloţi, strânşi pe burtă; avea o piele foarte sensibilă şi nu putea folosi săpun; era terorizat de şoareci; suferea permanent de frig, apoi de rău de înălţime şi de tuse; călătoriile erau un infern, stătea mai tot timpul în pat, unde şi lucra; era extrem de deranjat de vecini. Proust avea o totală neîncredere în ceilalţi şi spunea mereu că se află pe moarte. În afara cărţilor pe care le-a scris, n-a fost capabil să mai facă nimic altceva. (pp.55-65) Ne întrebăm, deci: este aceasta o persoană de la care să avem ceva de învăţat şi, mai mult, care să ne schimbe viaţa? Răspunsul lui de Botton este clar şi convingător: „Când auzim că amanta lui Proust a murit într-un accident de avion deasupra Antibelor, că Stendhal a îndurat un şir de pasiuni neîmpărtăşite chinuitoare şi că Nietzsche era un proscris de care îşi băteau joc şcolarii, putem fi siguri că am dat peste nişte autorităţi intelectuale valoroase. Nu cei mulţumiţi sau cei luminoşi au lăsat în urmă multe dintre mărturiile despre ceea ce înseamnă să fii viu. Pare că acest gen de cunoaştere este îndeobşte apanajul celor extrem de nefericiţi şi singura lor binecuvântare.“ (pp.72-73) Proust este ceea ce de Botton numeşte „un suferind eficient“ (p.74), adică unul pentru care suferinţa, oricât de mare, nu devine prilejul unui blocaj psihologic. Tocmai de aceea, el poate da mărturie „despre ceea ce înseamnă să fii viu“. Romanul său, dimpotrivă, este populat de personaje blocate psihologic, de „suferinzi ineficienţi“. De Botton dă câteva exemple de „pacienţi“, pe care însă Proust nu are nici un fel de dorinţă să-i vindece din pix, aceasta fiind însă sarcina cititorului „eficient“, pe care romanul În căutarea timpului pierdut va reuşi să-l schimbe. În viziunea lui de Botton, burghezul poate scăpa din captivitatea discursului publicitar, a discursului „pozitiv“ universal şi obligatoriu, care deprimă, dacă îl va înţelege pe depresivul Proust, care nu deprimă. Cele mai bune anti-depresive sunt chiar cărţile depresive.