Alessandro Baricco, Emaus, Traducere din italiana de Gabriela Lungu, Colectia Raftul Denisei, Humanitas Fiction, 2012, 176 p.
În „Emaus“, Alessandro Baricco construieste, cu un uimitor amestec de delicatete si duritate, o poveste a cautarii identitatii, a nevoii de a umple cu întelegere fisura provocata de pierderea deloc blânda a inocentei. Aflati la granita dintre copilarie si maturitate, dintre principiile celorlalti si asumarea propriei libertati, dintre credinta si pacat, patru adolescenti încearca sa-si puna pe picioare propria realitate, sa deseneze o harta noua, a unui univers personal, strecurându-se printre sfinti si dependenti sexuali, printre placizi si nebuni: „în timp ce ne învatau calea cea dreapta, noi eram deja un paienjenis de carari, iar tinta noastra era pretutindeni“. O ambiguitate dionisiaca, o urzeala de iradiant si nebulos scalda toate facerile si prefacerile.
„Emaus“ este un roman al revelatiilor întârziate, al imposibilitatii suprapunerii dintre traire si întelegere. Titlul romanului face trimitere explicita la semnificatiile toposului biblic mentionat în Evanghelii, în jurul caruia se afla concentrata povestea celor doi barbati care, la câteva zile dupa moartea lui Isus, merg pe drumul care duce în oraselul Emaus, discutând despre ce s-a întâmplat la Golgota si despre zvonurile privind mormântul gol. Se apropie un al treilea barbat si îi întreaba despre ce vorbesc, dându-le de înteles ca nu stie ce s-a petrecut la Ierusalim. Cei doi îi povestesc. Abia târziu, îsi dau seama ca vorbisera chiar cu Cristos si se întreaba cum de a fost cu putinta sa nu înteleaga. E o poveste pe care cei patru baieti o iubesc, asa cum marturisesc, nu doar pentru liniaritatea si simplitatea ei, ci mai ales dintr-un alt motiv: „în toata povestea nimeni nu stie. La început Isus însusi pare sa nu stie de el si de moartea sa. Apoi ei nu stiu de el si de învierea lui. La sfârsit se întreaba: cum am putut? Noi cunoastem întrebarea aceea. Cum am putut sa nu stim, atât de mult timp, nimic din ceea ce era, si totusi sa ne asezam la masa fiecarui lucru si a fiecarei persoane întâlnite în drum? Suflete mici – le hranim cu mari iluzii, iar la sfârsit mergem ca discipolii la Emaus, orbi, alaturi de prieteni si iubiti pe care nu-i recunoastem, încrezatori într-un Dumnezeu care nu mai stie de el însusi. De aceea cunoastem începutul lucrurilor si apoi primim sfârsitul, dar ne lipseste mereu sufletul lor. Suntem nu aurora, ci epilog, o perena descoperire tardiva“.
Povestea, petrecuta cu multi ani în urma, este narata într-un ritm alert la persoana întâi prezent de unul dintre personaje care devine un reprezentant al întregului grup. Între cele doua planuri temporale si, implicit, între cele doua perspective, cea a adolescentului ce se afla în cautarea întelegerii si a adultului coplesit de povara celor traite (nu neaparat si întelese), nu exista o separare clara. Un plan al întrebarilor, al temerilor, al confuziei se amesteca pâna la final cu un altul, reflexiv, al posibilelor raspunsuri care sa aduca linistea acceptarii.
Cioburile existentiale sunt desprinse dintr-o societate împartita, la prima vedere, în credinciosi catolici si pacatosi bogati. Primii sunt încremeniti în normalitatea unei vieti slefuite de-a lungul generatiilor. Fara asperitati, aproape invizibila, o lume ce traieste cu iluzia fericirii aduse de liniste, de „reglementar“, de supunere si de simplitate, în ciuda nebuniei, a pasiunii incontrolabile pe care ar presupune-o credinta. Abia peste ani este constientizata formalitatea mesajului transmis copiilor în cadrul familiilor, oglindind mai degraba sentimentul de vinovatie si de neadaptare, într-o lume cu granite fizice si mentale fixe.
În acelasi orasel, în aceleasi vremuri, se consuma o alta lume, cu alte principii, alte valori. Pacatoase. Necredinciosii sunt perceputi îndeosebi prin familiaritatea lor cu banii, prin reflexele stralucitoare ale obiectelor, prin gesturile lor: „la ei chimia vietii nu produce formule exacte, ci spectaculoase arabescuri“ desfasurate în existente a caror cheie le scapa celor care traiesc în penumbra cuminteniei. Sunt bronzati, joaca tenis si nu cred în puterea salvatoare a obisnuintelor. Au un destin tragic, interzis celorlalti care mor banal în fotolii, în timp ce „privilegiatii“ bogati sunt ucisi sau se sinucid. Celor „cuminti“ le sunt permise doar dramele minore, durerea înabusita si cenzura cotidiana, ceea ce-i face sa se simta mici, frustrati, inexpugnabili.
Între aceste doua lumi, se afla patru adolescenti de saptesprezece ani: naratorul nenumit, Luca, Bobby si Sfântul. Ei apartin prin origine lumii încremenite în norme. O lume cu aparente menite sa transmita iluzia sigurantei, dar plictisitoare. Si plina de ipocrizie si chiar de imoralitate bine drapata, copiii fiind abuzati sexual chiar de preoti. Dar pâna si asta se strecoara în vietile lor cu aerul normalitatii. Venind din cealalta parte, se afla si Andre, tânara rebela, depresiva, cu o hipersexualitate înnebunitoare pentru cei din jur. Distanta, ducând povara unei tentative de omor, de o feminitate dura, îi atrage pe toti si se ofera celor mai multi. Nu e a nimanui si e a tuturor. În timp ce baietii fac, în numele credintei, acte de caritate în azilele de batrâni, ea îsi traieste viata de noapte, fara pudoare: „În felul acesta transmit generatiilor urmatoare superioritatea lor si îsi reafirma privilegiul tragic. Ceea ce îi face sa treaca inevitabil în legenda“.
Amestecul celor doua lumi are consecinte tragice, dar frumusetea venita din gratuitatea unor momente îi fascineaza pe baieti: „Fiindca nu exista alt scop, doar ca eu cânt si ea danseaza, nu exista un adevarat motiv pentru a o face, în afara de faptul ca vrem, ca ne place s-o facem. Noi suntem motivul. La sfârsit lumea nu e mai buna, n-am convins pe nimeni, n-am facut pe nimeni sa înteleaga ceva, la sfârsit suntem tot ca la început, dar adevarati. Si în spatele nostru o urma – ceva ce ramâne, ceva adevarat“.
O noapte în care poftele trupesti sunt satisfacute în grup, iar tânara ramâne însarcinata are urmari tragice. Unul dintre baieti se sinucide, unul ajunge în puscarie. Altul va încerca toata viata sa gaseasca sensuri, nestiinta adolescentei pare însa interminabila. Tensiunea si contradictiile ramân. Trec pericolele, dar ramân incertitudinile si revoltele surde ascunse în sclipirile vietilor închise în destine gresite.
Interogatiile asupra credintei, asupra sensului religiei, a puterii si a slabiciunii presupuse de aceasta, dar mai ales asupra sensului, asupra necesitatii se pofileaza precum niste exclamatii în spatele tuturor paginilor, însotind aproape fiecare eveniment din viata celor patru. Peste ani, tot întelegerea e punctul nevralgic al existentei: „Cu timpul, am învatat exact unde, care e piatra ascunsa care ne poate trada. Se afla în exact punctul pe care ne sprijinim orice eroism si orice sentiment religios, se afla acolo unde refuzam lumea altora, unde o dispretuim, dintr-o siguranta instinctiva, unde o stim, cât se poate de evident, fara sens. Doar Dumnezeu ne este suficient, lucrurile niciodata. Dar nu întotdeauna e adevarat, nu e adevarat pentru totdeauna. E suficienta uneori eleganta gestului cuiva sau frumusetea gratuita a unui cuvânt laic. Sclipirea vietii închise în destine gresite. Nobletea raului, uneori. Atunci apare o lumina pe care n-am fi banuit-o. Siguranta de piatra se sparge si totul se prabuseste“.
Aruncând o privire noua spre o lume veche, strecurata printr-o usa deschisa în interior, eroul lui Baricco surprinde acele carari ale invizibilul profund, reconsiderând sensuri care initial scapasera întelegerii, în special granitele schimbatoare ale felului de a simti, ale drumului cu sens dublu dintre bine si rau. Punând cap la cap viziuni filosofice, religioase si puterea literaturii, Alessandro Baricco transfigureaza formidabil în romanul „Emaus“ fulguranta si împietrirea fiintarii, topite în întelegerea mereu târzie a vietii.