Nu începuse rãu pentru selectia francezã. Primul titlu din competitie, „De rouille et d’os“/ „Despe ruginã si oase“ (dupã cartea cu acelasi nume a canadianului Craig Davidson) pãsise cu dreptul. Jacques Audiard, artist pe cât de discret pe atât de ambitios, autor a numai sase filme în optsprezece ani, „cineast al bãrbatilor“ (vezi „Regarde les hommes tomber“, „Si inima în loc mi se opri“) era asteptat cu curiozitate si sperantã. Venea dupã „Un Prophète“ (2009) care, avea sã se spunã, trecuse pe lângã Palme d’Or. De fapt, atunci a trecut pe lângã toate premiile, într-o editie cu un palmares derutant, cu exceptia Palmei revenite lui Michael Haneke („Panglica albã“). Si acum a concurat, printre altii, si cu acelasi Haneke. Drama unei tinere dresoare de balene dintr-un parc de distractii, cãreia într-o bunã zi animalul îi smulge un picior, etala în proportii rezonabile un material cu potential emotional, cu atât mai mult cu cât protagonistã era oscarizata Marion Cotillard („La vie en rose“), jucând, într-o totalã respingere a oricãror artificii (inclusiv machiajul), disperarea, regãsirea, demnitatea, dragostea. Din pãcate, filmul se rãzgândeste de câteva ori, introduce personaje si teme (sociale) cãrora le dã o importantã nejustificatã. Notele foarte bune si bune acordate de criticii francezi, dar si de cei strãini, nu i-au mai fost de niciun folos. Nici mãcar Marion Cotillard nu s-a ales cu ceva. Cu prezenta în competitie a filmului „Vous n’avez encore rien vu“ a veteranului (aici chiar ne putem îngãdui sã-l numim astfel) Alain Resnais, care peste câteva zile urma sã împlineascã 90 de ani, s-a sperat, poate, un premiu onorific, cu atât mai mult cu cât ne aflam într-o editie oarecum aniversarã, a 65-a. Numai cã o asemenea distinctie îi fusese acordatã acum trei ani, când vedeam „Les Herbes folles“. Ceea ce ne-a rãmas de data aceasta a fost sã admirãm nesmintita tinerete a maestrului, neastâmpãrul ludic al autorului celebrelor „Hiroshima, dragostea mea“ si „Anul trecut la Marienbad“ (rãmase de mult în urmã, stilistic vorbind), dar sentimentul cã marele artist este, totusi, obosit, nu poate fi alungat. Cu toate acestea, proiectele sale sunt tot mai ambitioase. Nu este prima oarã când artistul nu se dã în lãturi sã împace teatrul cu cinematograful („de la 14 ani tot aud cum cã ar fi potrivnice. Nu sunt, însã, profesor la Sorbona, nu stiu sã teoretizez“, ne-a spus la conferinta de presã). Nu este întâia datã oarã când convoacã ideea mortii, sursa inspiratoare fiind acum piesa lui Anouilh, „Eurydice“. Desi, în aparentã flirteazã, ca sã spun asa, cu moartea, îi dã, malitios, cu tifla, închizând tema între coperti politiste, teatralitatea deliberatã care actorii evocã mitul lui Orfeu si al Eurydicei, disperarea din jocul lor, cu deosebire în scena-cheie a neîntoarcerii capului, a asteptãrii zorilor, par a ne spune ceva despre nelinistile uni om care are, totusi, 90 de ani. Pânã si faptul cã interpretii vin pe ecran cu propriile lor nume, Sabine Azéma, Pierre Arditti, Lambert Wilson, Hippolyte Girardot, sugereazã, dincolo de un omagiu, o întâlnire de familie, chematã cu strângere de inimã. Întregul film pare fãcut pentru connaisseurs, pânã si titlul, citit de multi în cheie jucãusã, mi se pare mai degrabã o trimitere la replica celebrã „Nu ai vãzut nimic la Hiroshima“ din „Hiroshima, dragostea mea“, filmul memoriei, filmul care a despicat apele cinematografului de la acea orã si pe care retinerile diplomatice ale ministrului Culturii din epocã, André Malraux, l-au exclus din competitie (s-ar fi supãrat delegatia americanã, se zice). Aproape cã am lãsat capul în jos de jenã, când un tânãr ziarist l-a întrebat pe Resnais cum era la Cannes în 1959, „când ati venit cu Hiroshima…“. „Filmul nu a fost la Cannes, domnule“, i-a rãspuns cineastul. Istoria cinematografului mai trebuie si învãtatã, altfel, pânã sã chemi în ajutor calculatorul salvator, te faci de râs. Nu ar fi prima oarã când asist la astfel de scene. Poate altã datã, cu un alt prilej, voi scrie mai îndelete despre impostura atât de generos ocrotitã de tehnologie. La un festival, scoate capul mai abitir decât oriunde. Si a venit si ziua cea mare pentru prietenii francezi, „ziua Léos Carax“, vesnicul „copil teribil“, „poet blestemat, neînteles“ etc. Ultimele cadre ale filmului sãu „Holy Motors“ s-au derulat în huiduielile sãlii Debussy, putinele aplauze nereusind sã le acopere. Acum, nu cã le-as lua pe primele drept semn indubitabil si definitiv al respingerii, al nonvalorii. Si „Aventura“ a fost fluierat la Cannes. Cu Léos Carax se întâmplã, însã, ceva. Pentru o mai bunã întelegere, voi face o comparatie cu Jacques Audiard, pentru cã îmi este cea mai la îndemânã. Acesta din urmã, cineast fãrã îndoialã important, pare obsedat de capodoperã. Se vede cu fiecare dintre filmele ultimilor ani. Pe Léos Carax criticii tãrii sale îl vor, neapãrat, semnatar al unei capodopere. I-au bãgat în cap fantasma aceasta dupã filmele de început, cu adevãrat pline de fãgãduinte, ale unui talent original, înzestrat cu un acut simt al vizualitãtii, „Boy Meet Girl“ (1984), aplaudat la Cannes, urmat dupã doi ani de „Mauvais sang“. Nesprijinit îndeajuns, nedescurcãret cu montajele financiare, poate si lipsit de dinamismul cerut de industria cinematograficã, s-a îndreptat cu pasi siguri cãtre o catastrofã: peste cinci ani, „Les amants du Pont Neuf“ (1991)avea sã ruineze producãtorii dar si pe autor, cu reconstructia integralã a Parisului din preajma celebrului pod în provincie. Carax urma sã trãiascã exact ceea ce se petrecuse peste Ocean cu Michael Cimino la începutul anilor ‘80: dupã esecul fulminant cu „Heaven’s Gates“, nu s-a mai ridicat niciodatã de jos, chiar dacã a mai gãsit de lucru. Abia în 1999 Carax va reveni cu „Pola X“, inutil selectionat la Cannes. Cãderea l-a împins din nou în ceea ce conationalii sãi numesc exil, pentru a reveni acum, la capãtul a treisprezece ani, cu „Holy Motors“. Recunosc o neasteptatã energie din partea unui artist ce pãrea epuizat, o redesteptare a universului sãu vizual ce descinde dintr-o bunã experientã de cinefil (a cochetat si cu critica), dar de aici si pânã la „diamantul Carax“… Exaltarea echipei de la „Libération“ ne apare ridicolã: „Magnific, pur si simplu. Trebuie sã inventãm o altã formulã criticã, bunã sã acopere pe toate laturile acest film, suprafata si intimitatea sa, obiectul si subiectul sãu, cea mai extraordinarã realizare a artei cinematografice dupã multã vreme si, deopotrivã, cel mai emotionant, cel mai tandru, feroce, mai nostim, mai frumos si mai complet portret uman ce ni s-a putut oferi“. Parole, parole, parole, cum ar spune Nanni Moretti. „De multã vreme“! De când? De la Fellini, de la Resnais încoace? „Anul trecut la Marienbad“, „La dolce vita“ sau vreun film de Godard nu au provocat un astfel de delir. Si ce este cu acel portret uman? Actorul-fetis al lui Carax, Denis Lavant, prezintã un spectacol gratuit de transformism, „pentru simpla frumusete a gestului“, ni se spune. Pentru cã, nu-i asa, „frumusetea este în ochii celui care priveste“. Una dintre banalitãtile pe post de panseu. Avându-si locul de muncã într-o limuzinã cu secretarã-sofer, creatura-protagonist se deghizeazã de vreo unsprezece ori, sub ochii nostri: când într-o hidoasã cersetoare, evident româncã (nimeni nu se îndoia cã ar fi putut avea o altã identitate), când într-un bãtrân muribund sau într-un monstru trãitor prin canalele Parisului si prin cimitire. Aici sã înceapã, oare, „identificarea sublimã si totalã cu cinematograful“? Arãtarea dã peste o superbã fãpturã pe post de statuie funerarã vie (sãraca Eva Mendez), se dezbracã în fata ei, exhibându-si sexul în prelungitã erectie (trãiascã tehnologia!), dupã care se repede sã mãnânce flori mortuare, bani si pãrul femeii. Altfel, domnul Oscar, (asa i se spune si, aici, spiritele fine au descoperit un fel de anagramare a numelui Carax, dar realitatea este mai simplã: pe autor îl cheamã, de fapt, Alexandre Oscar) poate fi si un tatã onorabil (în viatã, în filmul din capul lui?) gata sã filosofeze: „Cea mai mare pedeapsã este sã trãiesti cu tine însuti“, dar mai este si un fost îndrãgostit nostalgic, o ruinã, a cãrui iubitã de odinioarã bântuie pe terasa cunoscutului magazin Samaritaine si, înainte de a se arunca în gol, se avântã într-o cântare, ea fiind Kylie Minogue, altfel extrem de gratioasã. Deschiderea ecranului cãtre podul Pont Neuf, vãzut de pe terasa de la Samaritaine, mi s-a pãrut o trimitere nu lipsitã de emotie cãtre filmul sãu „Les amants du Pont Neuf“ si chiar am avut de gând sã-i spun asta. Mi-a luat-o altcineva înainte si mi-am dat seama cã nu are niciun rost sã insist, atâta vreme cât autorul nu-si amintea propriul film: „Ce pod, nu am niciun pod în film“. „Dar podul Alexandre III?“ strigau unii în sala conferintei de presã, doar abia ne despãrtisem de „Holy Motors“ si celebrele lampadare aurite ale nu mai putin faimosului pod ne erau proaspete în memorie. Nu stiu dacã geniile cinematografice au memorie scurtã, poate cã am exagerat, uneori, în judecãtile mele prea aspre, dar un lucru este sigur: criticii francezi îi fac mai mult rãu decât bine lui Léos Carax, fluturându-i din nou fantasma artistului vizionar neînteles, a vesnicului adolescent rebel, un Rimbaud al cinematografului. Sã fim seriosi. Arthur Rimbaud a renuntat la poezie pe când avea numai 19 ani. Léos Carax are 52.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 382