Trecutul poeziei române evocat de Ziatas Hristos, „saizecist“ refugiat în România comunista din Grecia sfâsiata de razboiul civil, nu concorda, în linii generale, cu imaginea interna asupra generatiei saizeci, asa cum se contureaza ea în studiile si istoriile literare recente unde aceasta apare aproape ca un esalon victorios dupa o batalie epuizanta, pe viata si pe moarte, cu „balaurii“ realismului socialist – agentii literari ai regimului de ocupatie suferit de România dupa navalirea eliberatoare a trupelor sovietice pe teritoriul tarii. Nu este vorba, în aparitia si afirmarea respectivei generatii, nici de o fractura pusa la cale, de o „ruptura“ violenta si de acel „hiatus“ devastator programat sa taie în doua felii incompatibile si ireconciliabile poezia româna. Din contra, judeca natural, subtil si cu o dialectica impecabila poetul grec, „ar fi gresit sa se sustina ca generatia ’60 a intrat în conflict violent cu trecutul apropiat sau îndepartat.“ Ajunge o singura si buna privire ca sa ne dam seama ca întreaga sa cale de evolutie pastreaza (conserva) cu o consecventa exemplara componentele ei românesti, adâncind si largind mai toate dimensiunile mostenirii sale spirituale. Încât, în esenta, noul curs nu constituie un fenomen de renegare a poeziei cu sens restrâns angajat, sau a deja epuizatului agresiv realism socialist: el, acest nou curs al poeziei române, e o depasire (salt!) revolutionara si, de fapt, naturala, a lor. Generatia ’60 – mai observa poetul grec – nu e calauzita de un program poetic comun, nu emite un anume manifest poetic. Nu e, în chip vadit, o forma de avangarda si nu constituie o scoala poetica: componentii ei, înfaptuitorii, nu sunt legislatori si nu codifica reguli si nici legi. În fine, nu activeaza ca o totalitate omogena si compacta, ci, potrivit unor viziuni individuale specifice si distincte, ei produc o evaziune ne-teoretica, dar creatoare. Generatia e un mozaic multicolor de valori, orientari, mijloace de expresie si dexteritati particulare, conform gândirii poetice, temperamentului si experientei fiecaruia în parte. Cu sau fara stiinta, din instinct creator, reproduc în act si în persoana regula diversitatii a parintelui „Cuvintelor potrivite“, a lui Tudor Arghezi: „«Farmecele fiecaruia sunt altele. Si presimt ca experienta unuia nu-i foloseste altuia niciodata. Si ca din punctul asta începe omul nou». Noi am adauga: si poetul“. Poetul nu este un glotas: iesiti din ceata, din „desant“, fiecare e o creanga diferita din acelasi trunchi. Împingând spre ultimele ei consecinte aceasta cale regala a autoconstructiei, poetul grec e profund întemeiat în omagiul sau, în pretuirea lui lipsita de ornamentele iubirii ipocrite pentru generatia conventional numita „generatia ’60“: „Noua poezie nu propune adevaruri preconfectionate, jinduieste la/si înfatiseaza o subiectivitate lirica eclatanta, de o varietate energic afirmata. Singura probabila angajare a acestei generatii a fost poezia însasi, în ipostaza ei înalta si esentiala. Este un fapt ca în calea ei evolutiva poezia româneasca a scos la iveala, în diferite perioade, nu doar o data sau de doua ori, poeti de vârf. Dar este iarasi un fapt ca nicicând altadata poezia româneasca, bogata în forme si patrunzatoare în adâncimi, n-a dat asa de multi poeti remarcabili, diferiti între ei si de larg rasunet, ca aceasta mare generatie. Câtiva dintre cei antologati în culegerea de fata: Ana Blandiana, Marin Sorescu si Nichita Stanescu sunt laureati ai Premiului Herder, iar al treilea, candidat, împreuna cu O. Elytis, la Premiul Nobel. Sa mai spunem ca nicio alta generatie poetica din România n-a dat asa de multe si proeminente voci feminine ca generatia ’60? Daca s-ar lua în seama raportul dintre poeti si poete din aceasta culegere, s-ar putea lesne caracteriza generatia însasi ca fiind mai mult ginecocratumení decât una androcratumení!“. Depasind observatiile colaterale si nuantele deosebitoare, importante daca nu si esentiale, Ziatas Hristos revine la centrul nervos al generatiei, la trasatura de unire ce-i leaga asa de strâns pe acesti poeti atât de separati într-o omogenitate superioara: „punctul de concentrare de unde pot fi recunoscuti ca o familie, nascuta si nu facuta din edicte si legi, consta în lupta cu inertia ce dezvaluie bogatia firelor ce tes viata interioara si exterioara a omului în istorie. Omul de azi si de mâine si lumea lui, cea din afara si dinauntru, ziua de azi si de mâine a semenilor: nevazutul, abstractul, ipostaza onirica, finalitatea vietii, nelinistea metafizica a individului, amorul, locul si predestinarea individului în societate, relatiile infra– si suprasociale, menirea artei si a creatorului, creatorul fata în fata cu propria opera revin într-un cortegiu nesfârsit în universul tematic si existential al acestei poezii. Dând o noua si rara forma poetica si un sens polivalent acestor lumi ce pareau amorfe ori amortite într-un moment istoric încremenit si nefast, generatia ’60 reasaza la locul ei piatra de temelie a unei poezii moderne, demne de si compatibile cu pretentiile unui public ales, o poezie rebotezata în cristelnita ilustrilor poeziei universale moderne, precum Whitman, Pound, Williams, Eliot, Éluard, Maiakovski, Blok, Esenin, Machado, Brecht, Neruda, Quasimodo, Ungaretti, Kavafis, Seferis, Ritsos, Elitis s.a.“. Chiar de-i un pic exagerat, sindromul sincronist prin care trece poezia româna a epocii de sub influenta generatiei ’60, aliindu-se si aliniindu-se – uneori sarind mult peste „linie“! – este corect observat si redefinit impecabil de poetul grec ajuns în Canada, cu sufletul si mintea împartite frateste între Grecia natala si România adoptiva. Ziatas Hristos pare chiar un pic „speriat“ de insistenta cu care vorbeste în studiul ce prefateaza excelenta lui Antologie, despre modernitatea în care se scalda „românitatea poeziei românesti“ si evaziunea ei aparent paradoxala si „tradatoare“ într-o modernitate fara granite: „nu cumva“ – previne el – „cititorul insuficient lamurit va conclude ca generatia’60 a activat ca porta-voce a unor valori straine si a unor forme poetice de import? Accentuam iarasi ca generatia ’60 nici n-a occidentalizat si nici n-a americanizat poezia româna“. Sincronizarii fortate, dar si, în egala masura, benevole, cu „linia“ realist-socialista a ocupantului, îi urmeaza, odata cu generatia antologata, o sincronizare naturala si fatala cu suvoaiele modernitatii netarmurite, ce n-au cum fi oprite ori stavilite, în pofida oricaror baraje, bariere sau cenzuri“. Lucrul e dovedit, pe de alta parte, cu „invazia“ traducerilor începuta înca din 1955, când, spune cu temei Ziatas Hristos, în România are loc o imensa activitate de traduceri. Alaturi de scriitorii rusi care pâna acum, cu excelentele lor editii, dominau spatiul literaturii straine, în tara încep sa circule, cu o intensitate de admirat, scriitori clasici si moderni din Europa, America, Asia“. Poetul grec, bine documentat istoric si dotat cu o minte dialectica ascutita, ne previne astfel asupra unei idei simple si adesea uitate, cu sau fara intentie: în sensul sau originar, nicio sincronizare nu se opune specificului national; dimpotriva, compatibile una cu alta si excluzând din orice discutie serioasa „fundamentalizarea“ lor – maimutareala, imitatie subalterna/autohtonizare cazuta în „românism“ cu orice pret, ca orice nationalism de tip sovin –, cele doua axe ale poeziei (literaturii) dintotdeauna sunt complementare si întregitoare, fara a se opune ori substitui una alteia. Filtrul propagandistic prin care în diverse epoci istorice aceste idei sau notiuni sunt strecurate si manipulate nu le poate deturna, pâna la urma, în opusul lor. Corectiile pe care Ziatas Hristos le face cu discretie sunt nu doar binevenite, dar si strict, imperios necesare. Ca si o alta corectie, care va putea stârni macar o încruntare fundamentalista pe fruntile gânditoare încremenite în rictusuri de conjunctura. „Ar fi o greseala“ – crede astfel poetul grec – „sa sustina cineva ca poezia generatiei ’60 a fost o poezie dizidenta. Dupa cum am spus pâna acum, mersul înainte al generatiei a fost natural. Poetii ei au largit spatiul tematic al poeziei contemporane lor. Au dat raspunsuri generatiei urmatoare cum poate fi o poezie politica fara ca politica sa se substituie artei. Au eliberat poezia de orice fel de ieftina propaganda si lozincarie, dar s-au ferit sa dea opere dusmanoase si potrivnice pretentiilor puterii de stat“. Ce vrea sa spuna poetul grec cu aceasta „fereala“ care pe multi îi va scandaliza, se refera la un lucru simplu dar uitat: chiar si atunci când sunt comandate, niciuna din marile opere nu raspunde unei „comenzi sociale“ emanate de la puterea vremelnic constituita. „Comandata“, nici o mare si adevarata opera nu respecta, ca „produs finit“, comanda ce i-a fost data: pe limba poporului, „fa ce zice popa, nu ce face popa!“. Sa luam riscând pur demonstrativ exemplul „comenzii sociale“ în cazul a doi mari scriitori, Petru Dumitriu si Dumitru Radu Popescu, si sa admitem macar o secunda ca „Drum fara pulbere“ a fost, ca si „Vânatoarea regala“, opera comandata. Calitatea secundara de romane „politice“ nu le suspenda, automat, natura si valoarea literara. Prima, odioasa în esenta ei mincinoasa, face dintr-o tragedie neagra o epopee romantica si eroica înaltatoare: trezit la realitate, autorul ei s-a exilat printr-o fuga sanatoasa, iar existenta sa a fost, în ciuda „comenzii“ îndeplinite, stearsa din istoria oficiala a literaturii române, spre a reveni, cu dificultate, dupa noua eliberare. Pesemne „comandata“ si ea, capodopera lui Dumitru Radu Popescu ne dezvaluie în „Vânatoarea regala“ un mare roman dizident si „dusmanos“ la fiecare pagina cu regimul care l-a „comandat“: regimul a cerut „scrieti, numai scrieti romane politice!“. Scriitorul a scris un roman politic comandat de regimul propriei constiinte artistice. Lumea din „Vânatoarea regala“ este incompatibila cu orice comanda exterioara si ramâne inteligibila – în oroarea ei – doar prin aceea ca marele scriitor nu si-a încalcat cu niciun pret pactul cu sine însusi, cu adevarul dureros despre realitatea, nebunia si turbarea lumii în care i-a fost dat sa traiasca: este lumea în care un Teodor Mazilu îsi pune întrebarea daca „poate fi omul atât de ticalos?!“, si raspunde, „Poate!“ – asa cum a raspuns în piesele si prozele sale.
Ca si cei câtiva mari prozatori si romancieri ai acestei generatii, poetii sai „de vârf“, cum scrie Ziatas Hristos, nu resping nici ei în chip „dusmanos“, sfidator si vehement, „comanda sociala“, ci o preiau cu aparenta consimtire spre a o întoarce comanditarului sub forma unor lumi paralele în care minunata „lume noua“ decade vertiginos din chenarul sau îndreptarul oficial al comenzii. Aceasta forma de „dizidenta“ poetica precede si inaugureaza, cronologic vorbind, momentele supranumite de „dezghet“ din evolutia politica si spirituala a tarii. S-ar putea spune, de aceea, ca nu factorul politic a initiat si a decis slabirea „surubului“ si momentele de „dezghet“, ci, invers, scriitorii români, generatia ’60 sunt cei care, prin scrisul lor, i-au sugerat puternic si au împins factorul politic înspre putinele deschideri la care acesta a consimtit: eliberarea partiala de sub cenzura s-a produs astfel înainte ca N. Ceausescu sa se poata lauda cu suspendarea cenzurii! „Pasii de eliberare de dogme, ai descatusarii de forme si tematici în spatiul cultural“ – sustine neasteptat dar pertinent Ziatas Hristos – „începusera sa-si faca aparitia, as îndrazni sa spun, chiar înainte de 1955. Spre sfârsitul anilor 1951-1952, Ioan Heliade Radulescu începe sa fie dispensat de epitetele defaimatoare care-l însotisera la un moment dat. În acelasi an scolar, razboiul din 1877, în care contributia românilor a fost mai mult decât însemnata si a dus la deplina independenta a statului fata de Înalta Poarta, care pâna acum se numea Razboiul ruso-turc, începe sa fie numit Razboiul de Independenta. Prin anii 1955-56, poeti precum Tudor Arghezi, George Bacovia, ignorati pâna acum, încep sa ocupe locul cuvenit în panteonul literelor române. Tot în acel timp, criticul Titu Maiorescu este si el «eliberat» de atributele de ocara ca si adversarul sau socialist, C. Dobrogeanu Gherea, de culorile prea stralucitoare în care fusese scaldat. În scurt timp, poezii de dragoste de Nina Cassian, care pentru unii si azi ar parea pline de curaj, încep sa vada lumina tiparului. A.E. Baconsky vine cu poemele lui ce aduc un suflu înnoitor si contributia sa de deschizator de noi drumuri, cu studii si eseuri despre literatura straina… Apar poeme de Ion Gheorghe, în 1957 vede lumina tiparului «Surâsul Hiroshimei», de Eugen Jebeleanu, capodopera a poeziei românesti, care ar putea fi asezata alaturi de orice opera de valoare a literaturii straine. Cu acest poem poetul român arata ca si în România sunt mari creatori cu opere îndreptatite la rezonanta universala“. În fond, ceea ce vrea sa dovedeasca Ziatas Hristos cu citarea acestor „eliberari“ premature în raport cu situatia de fapt din cultura româna a acelor ani este ca, în limbaj curent, accesibil si oarecum „vulgar“ în ochii unora, marile schimbari ca si cele mici în zbuciumata istorie a culturii, artei si literaturii române supuse dictaturii reprezinta „fortarea“ mâinii puterii politice, iar nu initiative si decizii generoase ale acesteia în favoarea culturii. E o mica/mare rasturnare a prejudecatii ca, în toti anii regimului trecut cultura si arta au stat la mila puterii politice si au „jucat“ precum aceasta le-a cântat, indicând în „gena“ intelectualului si omului de cultura român instinctul fatal, „cioranian“ al supunerii, obedientei si aplecarii capului sub sabia timpului si a puterii. Se prea poate ca numai un grec, urmas al eteristilor, sa judece asa, dar e de admirat ardoarea si insistenta cu care el aduna si scrie despre momentele în care scriitorul român si-a respectat cu demnitate si talent statutul sau moral si spiritual, constiinta de exponent si reprezentant al specificului national. Nu-i vorba aici doar de o corectie ori reparatie a unei fete a lumii literare. Teza – caci despre o teza apasata este vorba! – lui Ziatas Hristos ar putea fi socotita chiar una revolutionara. Pentru a defini climatul epocii în care apare si se afirma generatia ’60, poetul grec recurge la… Jean Cocteau si la niste vorbe celebre ale acestuia: „Când o opera pare a o lua înaintea epocii (a o preceda), este pur si simplu deoarece epoca a ramas în urma“. Pornind de la acest paradox, Ziatas Hristos formuleaza ceea ce el însusi numeste „teza mea“: „Oricând s-ar fi scris rândurile de mai sus, si la orice caz s-ar fi referit ele, parca ar fi taiate si cusute pe masura schimbarilor cultural-politice ce se înfaptuiau în România anilor 1950-1970. De obicei, orice mare poezie se misca într-o clima noua, «moderna», pentru epoca sa. Poezia generatiei ’60 în România, dupa ce s-a închegat, a pus ea bazele unei clime noi pentru o dezvoltare continua. Schimbarile ce avusesera loc în cadrul artelor si literelor din România au precedat schimbarile din cadrul vietii politice si administratiei de stat. Cel ce cunoaste realitatea româneasca lesne poate deduce ca, pe când în 1965-1966 abia cu reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu încep sa aiba loc primele schimbari politice, în cadrul artelor si literelor fusesera înfaptuite aproape toate schimbarile mai sus pomenite. Teza mea ramâne aceea ca schimbarile ce au fost înfaptuite în cadrul literaturii si culturii au precedat pe cele înfaptuite în cadrul politic. Critica de catre noul lider (N. Ceausescu) a predecesorilor sai a fost doar nominala, epidermica, de suprafata si formala, pe când operele literare exercitau o critica structurala a unui regim ce continua sa mearga pe o cale gresita“. Pe scurt, daca istoria poate fi reversibila prin scrierea istoriei, un roman sau un poem sunt si ramân odata ce au fost scrise, ireversibile: poezia si proza generatiei ’60 au precedat într-adevar schimbarile din „viata politica si administratia de stat“, cum scrie poetul grec care, spre a-si sustine teza, adauga, întru iritarea unora: „Si daca cineva ar consimti sa considere romanul «Princepele» de Eugen Barbu ca pe o carte profetica, am putea spune ca luatul în nume de rau scriitor a prevazut cu cel putin 30 de ani caderea «princepelui»!“. Desigur, profetia nu-i totuna si cu împlinirea ei. Fapt istoric verificabil ramâne ca „poezia anilor ’60 lasase în urma epoca ei: dupa 1968 poezia româna poate sta alaturi de orice mare poezie straina“. Cel putin doua sublinieri se cuvin facute asupra opiniei lui Ziatas Hristos despre câtiva scriitori români. Prima este scoaterea unui poet ca A.E. Baconsky de sub acuzatia exclusivista derivata din catrenele celebre despre „ascutirea luptei de clasa“: eliberarea poetului de sub tirania unei etichete infamante, de o nedreptate strigatoare la cer, este un fapt demn de toata lauda. În acelasi sens, „îndrazneala“ de a reabilita decis un poem precum „Surâsul Hiroshimei“ îi face cinste poetului grec: într-adevar, aceasta capodopera a lui Eugen Jebeleanu trebuie si ea sustrasa etichetei sub care zace si înaltata la rangul universal care i se cuvine. Înca un merit al autorului acestei antologii – despre care nici supravietuitorii generatiei de care se ocupa nu se stie daca au auzit – consta, mi se pare, într-o anume sustragere a generatiei ’60 de sub „mantaua“ lui Nicolae Labis, tânarul poet genial care a precedat-o. „Din nefericire“ – scrie Z. Hristos – „acest baiat teribil al românilor a plecat din viata la vârsta de doar douazeci si unu de ani. Cât de apropiat si, cu toate astea, cât de departat a fost Labis de înaintasii lui, ai realismului socialist? În culegerea aceasta constituie un capitol aparte. Nicolae Labis n-a fost inelul ce lega o generatie de alta. Nu as spune ca a fost nici predecesorul generatiei sale. As zice, un comergator, un tovaras de drum care le-o luase cu mult înainte. Cu «Moartea caprioarei», în România nu se naste doar un nou poet, ci si o poezie noua. Poezia lui Nicolae Labis avea embrionul care a dobândit carne si oase, s-a închegat în poezia generatiei ’60, în poezia celor de o vârsta cu el. Labis e un reper. Antologia «Poezia Româneasca» a poetului grec Yannis Ritsos, care apare în Grecia în 1959 si cuprinde poeti români contemporani cu marele poet grec, începe cu T. Arghezi si se încheie cu N. Labis: da, cu Labis se încheia o epoca în poezia contemporana, si tot cu Labis începe o noua stralucita epoca în spatiul poeziei românesti“.
În fine, frumoasa antologie alcatuita de Ziatas Hristos e însotita de scurte caracterizari ale celor 14 poeti din cuprins: cu o inteligenta critica remarcabila si cu darul de a defini expresiv si memorabil profiluri atât de diferite, poetul grec poate fi invidiat si de profesionistii criticii literare. Iata câteva. Ion Alexandru, întâiul, deosebit de Ioan Alexandru: „Versul lui e pletoric, torential si pulsând de zbucium. E poetul maretului, al majestuosului si al amanuntului. Aceste doua naturi, cea pamânteasca si cea celesta, cea lumeasca si cea divina (în greceste, spre deosebire de theios, care înseamna divin, entheos înseamna «cel cu divinul în sine») coexista strâns legate una de cealalta în universul sau poetic. Stilul torential, supraîncarcat, serpuitor/serpentinos si nu rareori obscur constituie o tehnica de versificatie care duce la «apocalipse» ale imaginii în poezia lui Ion Alexandru“; Cezar Baltag: „Abesalom, Orfeu, Euridice, Salomeea sau Fat-Frumos sunt doar câteva din ipostazele poetului, sau ale existentei umane si oricât de pamântene ar aparea, nu-si pierd nimic din stralucirea nimbului lor precedent. De aici izvoraste oarecare senzatie a unei memorii terapeutice, care înfaptuieste demitizarea eliberatoare a mitului si calauzeste cititorul în sferele sublimului“; Ana Blandiana: „poeta de o rara si continua înnoire care, împreuna cu Nichita Stanescu si Marin Sorescu completeaza treimea poetilor generatiei sale laureati cu premiul Herder. Universul ei poetic e blând, precum numele ei, prodromic (premergator, deschizator de cai noi), pe deasupra si apocaliptic (dezvaluitor)“; Ileana Malancioiu: „poeta de mare amplitudine, personalitate ingenioasa si profund filozofica. Universul ei poetic e conceput în spatiul interiorului care purcede de la concret si vizibil ca sa se stabileasca în partea obscura a eului, acolo unde se desavârsesc lumescul si celestul. Chipurile ei poetice, si ele nedefinite, sunt scoase parca din dalta lui Brâncusi. Dumnezeul ei – o identitate poetica, un principiu suprem ,ca si cel arghezian, si totusi existent pentru poeta, chiar si când insista sa ramâna nepipaibil. Când o preocupa problema timpului si a desertaciunii, poeta se adreseaza numai si numai, cu o proprie si specifica pocainta poetica, acestui zeu lipsit de o ipostaza mistica. Relatia între suflet si trup – straina de cea platonica, precum si de cea biblica, dar de asemenea straina si de cea a poetilor materialisti, precum Kostas Varnalis. Moartea falsa – chiar si atunci când pune capat vietii. Îngerii ei – diferiti de cei propagati de predicatorii biblici, si de aceea mai umani si poate si mai biblici. Cu alte cuvinte, poezia Ilenei Malancioiu e cugetare, exaltare si perseverenta, extaz si agonie, poezie care se adreseaza întâi subconstientului si dupa aceea si constientului. Daca la Ana Blandiana descoperirea vine înaintea cercetarii, la Ileana Malancioiu descoperirea vine dupa ce investigatia îsi termina (încheie) actul ei de cercetare în apocrifele subconstientului“; Gabriela Melinescu: „Farmecul poeziei ei, precum la Paul Celan, se savârseste nu la limitele limbii. Dar pe câta vreme Paul Celan îsi pune ca scop imposibil sa dea grai tacerii, Gabriela Melinescu reuseste sa dea viata reticentei (trecerii sub tacere) prin însasi reticenta. Poeta reuseste sa convinga ca sentimentele cele mai adânci poetic nu pot fi cristalizate în cuvinte, dar dimpotriva, sunt întrezarite printre ele“; Nichita Stanescu: „personalitate de mari proportii spirituale, este considerat atât de public cât si de critica româneasca si straina ca unul din cei mai remarcabili poeti ai literaturii române. Contributia lui la consolidarea literaturii române moderne este unica. Precum orice mare poet, Nichita Stanescu nu se aseamana decât cu sine însusi…“.
P.S.
Cititorul sa ma ierte: am insistat si m-am întins atâta asupra acestei antologii, intrigat – recunosc – de strigatul aproape unanim din revistele literare si de cultura pe care le citesc, un strigat înfricosat si plin de tristete fatalista rezumabil în propozitia desprinsa dintr-o importanta revista de cultura: „strainatatea ne ignora poezia!“. Lucrul nu pare a fi adevarat, pricinuit de motive reale, cât de unele foarte imaginare. Cel putin în cazul de fata, autorul antologiei „Din cântecele generatiei mele“, tiparita în Canada pentru cititorii din Grecia, a avut gentiletea de a-si expedia în România exemplare ale antologiei unor „saizecisti“ prezenti în carte. Le-a bagat în câteva sticle pe care, bine sigilate, le-a aruncat în Ocean, cu speranta ca cineva (destinatarul!) le va gasi si-i va da un semn. Dar destinatarul, poetul român, sustine în continuare ca „strainatatea ne ignora poezia!“, lasând sticlele cu mesajul poetului grec sa pluteasca în apele oceanului. Nu-mi ramâne decât sa cred ca Ziatas Hristos din Toronto n-o fi chiar grec, ci un întristat poet român care striga si el în van ca „strainatatea ne ignora poezia!“. Dar „strainatatea“ e, din pacate, la noi acasa… n