Printre definiţiile date jurnalului pe care, ca lacom „mâncãtor“ (ba chiar şi comentator) de literaturã subiectivã sau confesivã le-am notat de-a lungul vremii, le regãsesc şi pe cele aparţinând lui Matei Cãlinescu. Criticul, teoreticianul lecturii, autorul unor excelente romane de analizã şi memorialistul (Amintiri în dialog cu Ion Vianu) caracterizeazã specia în jurnalul sãu, care e unul al unei dramatice experienţe existenţiale şi intelectuale, printr-o memorabilã metaforã: „Jurnalul poate fi o cârjã cu ajutorul cãreia înaintezi încet-încet, cu atenţia concentratã asupra fiecãrui pas nesemnificativ, în golul timpului“. Dupã lectura jurnalului lui Mircea Radu Iacoban, intitulat Trãim o singurã datã, apãrut recent la Editura Junimea, aceastã frazã mi s-a pãrut cu atât mai sugestivã, asta şi pentru cã Iacoban a început sã-şi scrie jurnalul la vârsta de 65 de ani şi l-a ţinut riguros pânã acum, când a împlinit 75, adicã pânã la cota de la care golul timpului devine tot mai adânc. Matei Cãlinescu mai observã cã orice jurnal este „o încercare de a-ţi ficţionaliza existenţa şi de a-i da astfel un sens. Structura cronologicã face dintr-un jurnal un fel de poveste“, altfel spus este vorba de o scriere de autoficţiune, de vreme ce: „Cu cât e mai sincer, mai exact, mai nuanţat, cu atât jurnalul îl transformã în mai mare mãsurã pe propriul sãu autor într-o ficţiune“. Trebuie spus cã aproape cã nu existã autor de jurnale pe care sã nu-l preocupe într-un fel sau altul condiţia speciei cu care G. Cãlinescu, de pildã, era nedrept, afirmând sec cã jurnalul este o prostie. Iacoban nu teoretizeazã, ci se limiteazã sã facã nişte trimiteri la teoreticieni şi analişti precum Blanchot sau Eugen Simion, acesta din urmã, spre deosebire de G. Cãlinescu, vãzând în jurnal „un semn de maturitate a culturii“. Mai mult, devenite fatalmente publice, din moment ce nu au fost şi nu sunt distruse în manuscris, astfel de scrieri, zice Eugen Simion, „forţeazã porţile literaturii“. Iacoban încearcã, într-un fel, sã-şi defineascã jurnalul raportându-se la prezumtivul cititor al acestuia care, dupã pãrerea sa, ar avea „un statut destul de incert: l-aş identifica mai întâi cu obişnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bunã mãsurã, recurg la tipul de adresare gazetãreascã“. Un tip de adresare ce i se potriveşte de minune, cãci, mai înainte de orice, MRI, cum îi place sã i se spunã şi uneori chiar sã semneze, este ziaristul pur-sânge, pentru care, cu faimoasa formulã a lui Márquez, gazetãria nu este atât o profesie, cât o glandã. Jurnalul sãu e mai degrabã descriptiv decât, aşa cum subliniazã într-un subtitlu, polemic, deşi unele accente polemice nu lipsesc. Mai numeroase şi mai pregnante sunt accentele critice. În chip de captatio, el îşi începe textul introductiv cu o indiscreţie, divulgând faptul cã un prieten care i-a citit voluminoasa carte în manuscris l-ar fi avertizat cã prin publicarea lui nici mai mult, nici mai puţin, se sinucide. „Cu siguranţã, nu vei bucura pe nimeni, iar reacţiile vor fi imediate şi, te asigur, contondente“ – l-ar fi prevenit acel prieten care n-am de unde sã ştiu câte şi ce fel de jurnale a citit, dar s-ar putea sã le fi citit numai pe cele ce l-au bucurat! Totuşi nu pot sã nu mãrturisesc cã acel „te sinucizi“ m-a frapat, mai ales cã îmi este încã proaspãtã în minte o carte de memorii cu care autorul ei – şi nu orice autor, ci Adrian Marino – pare chiar sã se fi sinucis. Dar mãcar ilustrul hermeneut a fãcut-o… postum, mai exact, conform propriei dispoziţii testamentare, dupã 5 ani de la moarte. Încât am purces la lectura jurnalului lui Iacoban oarecum cu inima strânsã, dar şi peste mãsurã de curios sã citesc niscai dezvãluiri spectaculoase, schiţe de portret in aqua forte, pamflete… Aproape nimic din toate acestea. O lecturã agreabilã, pe alocuri pasionantã, a unei cãrţi mai degrabã liniştitoare, care, de n-ar fi atât de grea, la figurat fireşte, mai cã aş trece-o în rândul celor din prestigioasa colecţie „Cartea de pe noptierã“ a Denisei Comãnescu. M-am bucurat – iatã cã s-a gãsit cineva pe care sã-l bucure jurnalul lui Iacoban! – sã reîntâlnesc de-a lungul celor 750 de pagini un MRI pe care îl cunosc destul de bine şi pentru nu puţine lucruri îl preţuiesc şi îl admir de multã vreme. Un om dedicat scrisului, care s-a ilustrat în dramaturgie, prozã, reportaj documentar, memorial de cãlãtorie, scenarii de film, un intelectual cu o vie curiozitate, mereu pus în starea de a afla, de a înţelege şi de a fi la curent cu tot ce se întâmplã în jurul sãu şi în lume, un publicist prodigios, capabil sã scrie mai multe foiletoane pe sãptãmânã în diverse foi, nu toate foarte vizibile, ca sã nu zic obscure, oricum sub valoarea condeiului sãu nu o datã sclipitor, un întemeietor şi conducãtor de importante instituţii culturale şi artistice, iubit, regretat de cei cu care a colaborat ca şef de publicaţii ori ca director, mulţi ani, al Teatrului Naţional şi al Teatrului „Luceafãrul“ din Iaşi, dar îndeosebi al Editurii Junimea pe care a şi fondat-o şi unde a girat debutul multora sau a tipãrit cãrţi ale unor mari scriitori şi cãrturari precum: romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban, care a constituit subiect de atac într-o faimoasã plenarã a C. C. al P.C.R., Epica Magna, de Nichita Stãnescu, Dicţionarul înţelepciunii al lui Theofil Simenschi, Jurnalul lui Traian Chelariu, pentru a cita doar câteva titluri. Editurii Junimea condusã de Iacoban îi datorãm şi raftul de cãrţi din colecţia „Eminesciana“. Mare iubitor de Basarabia, de oamenii, de scriitorii şi artiştii ei, a cãror valoare o supraliciteazã câteodatã, nu din lipsã de spirit critic, ci din alte motive, lesne de înţeles, bun cunoscãtor al realitãţilor şi mentalitãţilor din statul românesc de peste Prut, Iacoban are o experienţã basarabeanã, cu expresia sa, pe care aş califica-o invidiabilã, dacã n-ar fi şi terifiantã. Dupã seismul din 1989 el a fost corespondent de front în rãzboiul de la Nistru. Experienţa basarabeanã a trecut într-o carte de 750 de pagini (cifrã fatidicã, se pare, în ceea ce-l priveşte), intitulatã Zece ani de foc, document inestimabil pentru cei interesaţi de tragica istorie a acestui colţ de Europã. Scriitorul şi reporterul regretã cã perioadele ce au urmat celei trãite de el acolo, nici ele lipsite de dramatism, ar putea „rãmâne în amãnunţimea lor cvasi-necunoscute. Iar principalii martori dispar unul câte unul şi, vorba lui Mark Twain – «nici eu nu mã simt prea bine»“ (vorba nu e a lui Mark Twain, ci a lui George Bernard Shaw). În fine, l-am reîntâlnit sau l-am descoperit acum, datoritã jurnalului, pe omul cãruia îi plac provocãrile, pe pasionatul de vânãtoare şi de pescuit, pe împãtimitul jucãtor de şah, pe amatorul de vernisaje şi colecţionarul de cãrţi rare, pe convivul cu un acut simţ al umorului, inclusiv când partenerii de petrecere sau de dialog au opinii ce nu concordã cu ale sale ori pe prietenul care ţi se alãturã în momentele grele sau tragice ale existenţei, jurnalul fiind, între altele, şi unul al suferinţelor şi al înmormântãrilor multor confraţi, dar şi ale membrilor familiilor acestora, pe amatorul de drumeţii care îşi încarcã bateriile strãbãtând drumurile Moldovei cu popasuri la vestitele mãnãstiri şi nu numai, pe gospodarul care-şi îngrijeşte voltairian minuscula, dar preţioasa grãdinã sau pe creatorul de aranjamente florale, artã pe care a consacrat-o în mitologia familiei şi a cercurilor de prieteni cu denumirea ce nu va intra probabil niciodatã în dicţionare: yacobana. Cam acesta este Iacoban, naratorul şi personajul central al jurnalului sãu, în fond, cu o formulã a lui Octavian Paler, un autoportret în oglindã. Ceea ce nu înseamnã narcisism. Altminteri, luat în ansamblu, jurnalul lui Iacoban nu face excepţie de la ceea ce caracterizeazã asemenea scrieri, în care, se ştie, nu trebuie cãutat atât adevãrul, cât verosimilul. Sigur, în el sunt şi însemnãri privind unele gesturi şi atitudini ce pot surprinde. Iatã una care m-a crispat: la 5 decembrie 2005 el nota cu satisfacţie: „Telefon de la Primar, vrea sã fie consiliat în legãturã cu poziţia faţã de spectacolul «Evangheliştii» de la Ateneul Tãtãraşi. Într-o discuţie de 20 de minute îmi place sã cred cã am adus destule argumente pentru a nu se interzice reprezentaţia“. Din pãcate pentru el, pentru primar şi pentru autoarea piesei, au „interzis-o“ publicul şi comentatorii. Uneori, din cauza complexelor cu care venim dintr-un regim defunct, greşim chiar dacã cu cele mai bune intenţii. Probabil cã MRI a vrut sã demonstreze cât de mult ţine la libertatea de expresie şi cât de potrivnic este oricãrei forme de cenzurã, pledând însã pentru o reprezentaţie mizerabilã, blasfemicã, ce a jignit grosolan sentimentele religioase ale spectatorilor. Am mai citat aici ceea ce postula într-un interviu un mare scriitor spaniol, trecut prin rãzboiul civil şi prin dictatura lui Franco: libertatea de a spune şi a face prostii nu trebuie toleratã! Adesea Mircea Radu Iacoban este pe bunã dreptate mâhnit, revoltat de ceea ce se întâmplã în suprarealista noastrã patrie, inclusiv cu limba românã, şi îi stã mult mai bine atunci când adoptã un ton de o ironie tristã, ca în aceastã notaţie: „Atâta lume bunã, atâţia intelectuali rasaţi s-au întorcolat cu Securitatea, încât s-ar putea sã vinã vremea regretului celor ce n-au semnat pactul cu diavolul, ratând astfel accederea în sferele înalte ale intelighenţiei subţiri! Dac-o ţinem înainte cu dezvãluirile în acelaşi ritm alert, se pare cã va fi mai simplu a-i înfãţişa naţiei pe cei fãrã dosar!“.
Observator atent, spirit ludic, ironist cordial, Mircea Radu Iacoban ştie sã releve frumosul, burlescul, ridicolul şi absurdul din lumea şi epoca în care trãim. Melancolizat, ca noi toţi, de trecerea inexorabilã a singurei şi scurtei vieţi ce ni s-a dat, dar plãcându-i, cum remarcam, provocãrile, el promite sã-şi continue jurnalul şi cãlãtoria în golul timpului…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 508