Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 535
2015-10-01

„Cu cât ne bat mai mult, cu atât devenim mai curajoşi“

    Printre bunele obiceiuri ale teatrelor se numără şi spectacolele-lectură care fac cunoscute operele dramaturgilor de azi din lumea largă. O asemenea serie binevenită a organizat în vară şi Teatrul „Nottara“ invitând-o pe tânăra autoare rusă (douăzeci şi opt de ani) Iaroslava Pulinovici cu trei spectacole-lectură: Corul lui Caron, traducerea şi regia Bogdan Budeş, Janna, traducerea Raluca Rădulescu, regia Mihai Lungeanu şi Somnambulism, traducerea Bogdan Budeş, regia Alexandru Mâzgăreanu, cel care, alături de Mihai Lungeanu, este iniţiatorul şi coordonatorul proiectului Spectacolul începe cu o lectură.
    Iaroslava Pulinovici a studiat cu o cunoştinţă mai veche a cititorilor revistei Cultura, charismaticul regizor Nikolai Kolyada. Atitudinea studentei faţă de Kolyada a cuprins veneraţie, revoltă, apoi din nou admiraţie, adică treptele fireşti din relaţia discipol-magister. Care profesor nu se sfieşte însă să recunoască că, din cele câteva mii de aspiranţi dintr-un an, doar unul la trei-patru serii reuşeşte să devină dramaturg de valoare. Că situaţia stă exact aşa o demonstrează chiar Iaroslava Pulinovici, de curând membră a juriului (la secţiunea Teatru) care a decernat Premiul pentru debut în literatură (cel mai generos din Rusia, din punct de vedere financiar: cincisprezece mii de euro). Câte texte credeţi că au luat startul în competiţie? Nu mai puţin de 460 000. Ce o îndreptăţeşte pe autoarea noastră să facă parte din juriul prestigiosului concurs? Nimic în afara faptului că ea însăşi a fost laureată în 2008, adică pe vremea când avea douăzeci şi unu de ani. De altfel, piesele sale se montează frecvent în Rusia şi au fost jucate şi în Statele Unite, Marea Britanie, Polonia, Bulgaria şi Spania.
    În discuţiile de după primul spectacol-lectură, cunoscutul om de teatru Bogdan Budeş o provoacă pe Iaroslava Pulinovici să vorbească despre prigoana pe care o îndură teatrele ruseşti din partea autorităţilor când pun în scenă subiecte inconfortabile. Exemplul pe care îl aduce în discuţie este piesa O oră şi optsprezece minute de Elena Gremina, construită în jurul lui Sergei Magnitsky. Acesta, trimis la un audit, a acuzat Ministerul de Interne al Rusiei de deturnare de fonduri, sub forma unei restituiri frauduloase de impozite în valoare de 230 de milioane de dolari. La scurt timp, Sergei Magnitsky avea să fie trimis în puşcărie, fără proces, pentru 358 de zile. Cu o săptămână înainte de eliberare – timpul de detenţie fără proces nu poate depăşi un an! –, Magnitsky este omorât în timpul transferului către o altă închisoare. Titlul piesei se referă la perioada în care tratamentul medical pentru pancreatită i-a fost refuzat în celulă. Textul a fost scris pe baza interviurilor luate de autoare demonstrând că moartea lui Magnitsky s-a datorat abuzurilor din puşcărie şi lipsei de tratament medical. Ce fior dramatic a provocat spectacolul O oră şi optsprezece minute autorităţilor ruse? Unul consistent, de vreme ce acestea au evacuat teatrul sub pretextul unei presupuse ameninţări cu bomba. Iaroslava Pulinovici vorbeşte despre ruptura creată între stânga şi dreapta şi îşi aminteşte: „Statul şi-a îndreptat toată forţa împotriva acestui teatru mic de şaptezeci de locuri. El a supravieţuit doar datorită optimismului şi inimaginabilei sale energii“. Apoi, autoarea rusă continuă: „Cu cât ne bat mai mult, cu atât devenim mai curajoşi“.