Desfasurat în zilele de 5 si 6 aprilie 2012, „Colocviul National Universitar de Literatura Româna Contemporana“ organizat de Universitatea Transilvania din Brasov s-a aflat anul acesta la a opta editie si i-a adus la masa dezbaterilor academice pe prozatorul Augustin Buzura si pe poetul Ilie Constantin. Schema dubletului, respectiv invitarea a doi autori contemporani la fiecare editie, pare sa incite în continuare daca ne uitam la numarul participantilor si la multiplicitatea temelor abordate. Este, cu siguranta, o provocare inedita sa citesti si sa analizezi opere ale unor scriitori importanti, dar este cu atât mai interesant sa ai ocazia sa-i cunosti si sa-ti verifici interpretarea la aceeasi masa cu ei si cu colegi de generatie din toata tara. Cu toate acestea, scopul colocviului e departe de a fi doar competitivitatea dintre centrele universitare. Studentii participanti sunt înscrisi fiecare la câte o sectiune, ideile sunt puse pe masa dezbaterilor cu familiaritatea unui sentiment de împartasire, iar finalul, desi consta într-o festivitate de premiere a celor mai bune lucrari, nu face decât sa confirme intuitiile critice cele mai adecvate la momentul respectiv.
Ca dovada a spiritului de intimitate sta si prezenta în program a unor dezbateri pe teme de actualitate precum, anul acesta, literatura perioadei douamiiste sau cercetarea literara, ambele de real interes, vadind o preocupare mai larga a universitatii-gazda – aceea de a crea o traditie a ancorarii deopotriva exigente si animate în prezentul literar românesc.
Augustin Buzura.
O schita în creion
Într-un exercitiu de autointerviu, caci asta-si propusese atunci când, la deschiderea festiva, a ales sa vorbeasca despre sine pe un schelet al întrebarilor pe care si le-ar adresa, prozatorul Augustin Buzura s-a conturat ca o schita în creion care se proiecta undeva pe retina interioara a fiecarui participant. Nimic mai interesant decât sa auzi murmurele studentilor care-si vedeau atinse punctele-cheie ale lucrarilor în confesiunile autorului – o senzatie de validare a lecturii si o speranta în finalitatea experientei prin aceea de a fi anticipat „ce voia sa spuna prozatorul atunci când scrisese X“. Si liniile fin trasate de scriitor chiar aveau sa fie umplute cu mâini ferme de cei care îl studiasera, studenti si profesori.
În demersul de punere în lumina a pistelor interpretative, niciunul dintre romanele lui Augustin Buzura nu a lipsit din comunicarile participantilor, fie ca raportarea a avut în vedere o singura opera literara sau a vizat creatia în întregul ei. Sentimentele de singuratate în fata societatii si a istoriei (Andreea Sisestean), de culpabilitate chiar (Carla Boscovici), dramele de constiinta ale intelectualului, feminitatea (Sânziana Sipos), teroarea societatii totalitare (Georgeta Movila) au fost doar câteva dintre directiile de aprofundare a operei propuse de cititorii tineri ce, recurgând mai putin la context, într-o maniera care l-a surprins placut pe însusi Buzura, au reusit sa citeasca fara background-ul istoric al comunismului, percepând fiecare opera în universul ei propriu.
Au fost însa si lucrari care au adus în discutie modelul publicului de la data aparitiei romanelor (Adriana Stan), public ce identificase în romanele lui Buzura o atitudine angajata a scriitorului, o reactie la realitatea vremii. Din perspectiva relatiei literatura-fictiune, romanelor li s-a cautat cu ochi atent raportul cu realitatea sociala a perioadei – fie pentru nuantarea existentei, fie pentru corectarea falsei impresii de adevar istoric (Oana Purice). Ca urmare a exprimarii unor pareri contrare, interventia prozatorului pentru a-si lamuri modalitatea documentarista de lucru nu a distrus teze, ci le-a fortat la exemplificare argumentativa. Astfel, a trai literatura ca o angajare ratata atunci când scriitorul este responsabil de ceea ce propune într-un mod sartrian (Crina Bud) înseamna o rezistenta prin cultura, dupa cum a încercat sa demonstreze una dintre lucrari (Andrei Terian), punând în interogatie adevarul si valoarea estetica. Multe au fost, de altfel, lucrarile care si-au propus sa defineasca adevarul lui Buzura, dar ideile, si-au gasit în cele din urma ecoul potrivit: adevarul nu e al literaturii presupuse ca programate ca sa exprime un adevar, ci al personajelor (Ion Simut), în confruntarea lor cu societatea, iar sopârlele din text pot fi la fel de bine vazute din prisma economiei universului fictional (Alex Goldis). Daca este vorba despre o angajare, ei bine, la testul anilor, opera se salveaza pe plan estetic printr-o constructie narativa atenta a lumii fictionale, prin personaje bine conturate, prin ideile filosofice si, nu în ultimul rând, prin umor.
Ilie Constantin.
Dicteul instantei superioare
Cunoscut mai ales pentru prezenta sa în rândurile generatiei saizeci, Ilie Constantin a experimentat gradele si fluctuatiile receptarii – daca în deceniul sapte publicului românesc îi era cât se poate de familiar numele lui, dupa anul 1973, momentul când autorul îsi începe exilul la Paris, prezenta sa în biblioteci scade regretabil. Abia în perioada postdecembrista îi este revitalizat numele si opera, iar varietatea lucrarilor prezentate la colocviu stau drept dovada a faptului ca Ilie Constantin mai poate sa ne vorbeasca si astazi.
În cadrul festivitatii de deschidere, profesorul Andrei Bodiu trasa liniile definitorii pentru creatia lui Ilie Constantin. Complexitatea si exigenta formala stau sub bolta interogatiei fundamentale în ceea ce priveste relatia om-cosmos, om-haos. Eul de o solitudine aproape programatica sondeaza perceptia timpului într-o lirica, spune acesta, dominata de o coordonata intelectualizata. O amprenta nu mai putin puternica a lasat, pentru publicul aflat în sala, discursul autorului însusi. Acesta a mentionat ca tot ce a scris a simtit ca i-a fost spus sau dictat de catre cineva de sus, ca si cum fluxul inspiratiei n-ar tine de autonomia sau de vointa celui care asterne cuvintele pe hârtie, ci de o instanta superioara care solicita doar receptivitate rabdatoare. Lucrari fundamentate pe un bagaj teoretic si critic riguros au fost contrabalansate de altele care au mizat mai degraba pe lectura si interpretarea personala. Textele participantilor au aprofundat teme precum dialectica anticipari-reveniri aferenta axei timpului (Mihaela Popa), traseul initiatic bazat pe cadere a pilotului „rotit catre zenit“ din proza „Caderea spre zenit“ (Arabella Stan), semnificatia exilului (Teodora Dancau) sau moartea si singuratatea ca oportunitati pentru contemplarea universului (Danut Lung). Tot la nivelul liricii s-a notat pregnanta materialitatii ca un contrapunct adus vidului si figura cu totul remarcabila a demonului care, la Ilie Constantin, devine o faptura delicata, angelica (Ana Dontu). O alta arie de interes – critica lui Ilie Constantin – s-a coagulat mai ales în jurul interogatiei „Cum scrie un poet despre poezie?“. Raportarea la textele altora este, pentru scriitoul saizecist, un demers empatic, privilegiat prin statutul de martor implicat (Dumitru-Mircea Buda); plachetele sale critice sunt dominate de o predispozitie catre apropierea de text, lecturii fundamental calde nelipsindu-i totusi nuantarea argumentata.
Dezbateri si teme de reflectie
Prima dezbatere, de real interes pentru profesorii invitati si raspuns pertinent unei arii ce trezeste curiozitate în rândul studentilor, a vizat cercetarea literaturii în mediul universitar. Divizata între rolul sau birocratic al ascensiunii în cariera si cel utilitar, cum l-a numit Alexandru Musina, care vizeaza finalitatea, rezultatele stiintifice, cercetarea literaturii s-a conturat initial în imaginea balaurului ce încorseteaza profesorii universitari (care trebuie sa renunte la academic ca sa poata scrie despre ce vor sa scrie conform exemplului unui profesor englez adus în deschiderea dezbaterii de Andrei Bodiu). Pendulând între nevoia de a aduna puncte si de a initia granturi si curiozitatea intelectuala ce se vrea totusi baza a cercetarii literare, dupa cum nuanteaza Caius Dobrescu, profesorul universitar de astazi se vede într-un „climat angoasant“ (exprimarea îi apartine Rodicai Ilie) prin aceea ca articolele din saptamânale nu mai sunt considerate drept cercetare, iar diferenta dintre cei care participa activ la viata culturala prin asemenea materiale si aceia care nu o fac deloc, se reduce doar la perceptia publica. În aceasta directie, interventiile celor prezenti la dezbatere au insistat asupra revistelor si editurilor acreditate CNCSIS, centrele de cercetare si granturi. Alexandru Musina a ridicat problema lipsei unor reviste de studii de literatura lunare acreditate sau a unor programe de cercetare care sa presupuna coordonarea dintre centrele universitare. Existenta unor facultati ce au reviste proprii unde publica numai profesorii, în circuit închis, a fost de asemenea condamnata pentru „scaderea vizibilitatii produsului cercetarii“ (Ion Simut). Dar revistele stiintifice nu sunt citite nici macar în mediul academic, avea sa puncteze Andrei Terian pe aceeasi linie a îngroparii unor idei în anumite centre universitare si lipsa de colaborare între ele. Motivând mai mult sau mai putin ironic aceasta situatie printr-o imposibilitate, specific româneasca, de a lucra în echipa, Gheorghe Ardelean deschide astfel un deziderat al societatii culturale bazate pe colaborare, ceea ce îl invita pe Caius Dobrescu sa se pozitioneze de asemenea în rândul pragmaticilor: „orice sistem care distribuie resurse, modeleaza comportamente“.
Cu tema „Literatura româna 2000-2012. Evolutii“, cea de-a doua dezbatere s-a axat, poate paradoxal, nu pe decelarea unui spirit de generatie, ci, din contra, pe evidentierea caracterelor singulare care au debutat si au scris în aceasta perioada. Scriitorii nu mai simt ca fac parte dintr-o generatie cu o directie clara, sentimentul de autonomie este mai pronuntat la noul grup (ca sa evitam denumirea de generatie) si tocmai de aceea rolul criticului este în acest moment cu atât mai problematic. A da o directie, a structura si a valoriza într-un context aparent fundamentat pe diversitate se dovedeste a fi noua provocare.
Fara doar si poate, un asemenea colocviu vine tocmai în întâmpinarea acestor problematici ale situarii literaturii actuale în contemporaneitate, fie ca e vorba despre o perspectiva institutionala, de cladire a unui canon, fie de verificare a lecturii celor mai tineri dintre actantii vietii culturale românesti. Iar faptul ca în cercul celor care citesc, judeca si transmit mai departe intra însisi autorii nu numai ca sparge bariere, ci, mai ales, construieste un spatiu cultural fertil pentru promovarea unor individualitati si/sau conturarea unei noi generatii.
Un articol de
ANDREEA COROIAN
MARA SEMENESCU