Addenda la Istoria literaturii române contemporane
Mihai Cimpoi, cel mai activ critic si istoric literar din Basarabia, nu este calinescian, cum se afirma in mod curent si cum sustine el insusi („pentru mine G. Calinescu a fost constant criticul, el servindu-mi, cel putin in anii formarii, drept pattern“). In materie de interpretare a textelor literare, poate fi considerat mai curând un succesor al lui Lucian Blaga si Constantin Noica. Actiunea sa critica are drept scop evidentierea unui sens stravechi si secret al fiecarei scrieri, ca si cum literatura ar fi mereu altceva decât ceea ce pare (in timp ce pentru
G. Calinescu literatura este chiar ceea ce pare). Aceasta hermeneutica desfasurata in cautarea unor adevaruri arhetipale transforma adeseori comentariile in eseistica, in filosofare pe marginea textelor. Spiritul critic pierde adeseori teren in favoarea celebrarii, pe un ton sacerdotal, a unui mod de reprezentare a lumii descifrat in opera literara.
Criticul este de fapt un heideggerian, cu instrumentarul critic reglat pentru mari scriitori. Când trece la evaluarea unor scriitori mai putin importanti, uita, de multe ori, sa faca necesara ajustare si inevitabil ii supraevalueaza. Autorul sau predilect este Eminescu, in care vede esenta spiritului românesc. In carti de mare anvergura („Narcis si Hyperion. Eseu despre poetica si personalitatea lui Eminescu“, 1979, „Caderea in sus a Luceafarului“, 1993, „Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologii din intreaga lume“, 1993 etc.), consolideaza monumentul ridicat de admiratori poetului. Nu este vorba de o retorica goala a glorificarii, ci de o apologie facuta in cunostinta de cauza.
Mihai Cimpoi (nascut la 3 septembrie 1942 in comuna Larga din judetul Edinet, absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii de Stat din Chisinau) are o intinsa cultura literara si filosofica. Este membru al Academiei de Stiinte a Moldovei si membru de onoare al Academiei Române. Conduce, de asemenea, Sectia de literatura clasica a Institutului de Istorie si Teorie Literara al Academiei de Stiinte a Moldovei. Din 1991 este presedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Dar cel mai important titlu al sau ar trebui considerat unul care nu i-a fost inca atribuit, dar pe care l-ar merita, si anume acela de erou al luptei pentru cauza limbii române. In Basarabia sovietizata cu forta, intelectualii au fost nevoiti mereu sa apere limba româna si sa o reconstituie. Mihai Cimpoi a fost si este in continuare unul dintre cei mai ofensivi dintre ei, prin tot ceea ce scrie si spune. In fiecare an, la 31 august, sarbatorirea Zilei Limbii Române, la Chisinau, se transforma intr-un miting de mari proportii. Printre vorbitori se numara intotdeauna Mihai Cimpoi. El continua, printr-o actiune directa, demersul pe care il face prin scrisul sau.
Mihai Cimpoi este autorul primei istorii complete a literaturii române din Basarabia. Autorul a intitulat-o, in spirit democratic, „O istorie deschisa a literaturii române din Basarabia“; lucrarea cuprinde toate informatiile necesare pentru intelegerea fenomenului literar de peste Prut, in desfasurarea lui istorica.
Este vorba de o realizare valoroasa, chiar daca i se pot gasi si destule insuficiente. Luând in considerare circumstantele politice si culturale din Basarabia postbelica, in mod flagrant nefavorabile formarii unor critici literari, ne vine greu sa intelegem de unde a aparut un autor capabil sa judece cuprinzator si de la un nivel intelectual care impune respect un fenomen atât de complex.
O perspectiva istorica propriu-zisa nu exista in lucrarea a carei prima editie a aparut in 1996, insa ea este suplinita de ceea ce s-ar putea numi o reprezentare vizionara a genezei, evolutiei si supravietuirii literaturii. Ca si Blaga (si, deci, ca si Spengler), Mihai Cimpoi are sentimentul determinarii directe si irevocabile a creatiei spirituale de catre mediul natural:
„Acest pamânt parca etern sortit pierzaniei genereaza – statornic – o senzatie de inchidere progresiva: dealurile, adevarati grumaji de bouri tabaciti de vânturi si de sarea trudei, codrii merei, gazduind sufletul blând in zona umbrei si a tainei, inchid, limiteaza, intorc in sine insusi orizontul.“
Astfel vazut, spatiul geografic devine o realitate mitica. Referindu-se la inceputurile literaturii din Basarabia, istoricul literar nu evoca institutiile, mentalitatile, stilul de viata, intr-un cuvânt, civilizatia care a produs o literatura. In mod evident, tot acest cadru nemetafizic i se pare prozaic, nedemn de atentia sa. Iar mai târziu, când se refera la perioada comunista, trece in revista „uniuni de creatie, cenacluri, reviste, congrese, premii“, intr-un capitol separat, dar o face fara entuziasm, chiar plictisit, ca un poet care ar trebui sa completeze o evidenta contabila.
Mitizata este si nenorocirea care s-a abatut asupra Basarabiei, prin trecerea sa sub o ocupatie straina nemiloasa si devastatoare:
„Literatura basarabeana este intrutotul asemenea Bibliotecii din Alexandria: cum ai putea sa investighezi si sa valorifici intregul ei fond de carti, manuscrise, publicatii, marturisiri epistolare când o parte buna din ele au fost arse, nimicite, cenzurate, arestate, bombardate, ascunse in tainite, dosite dupa alte carti sau predate securitatii spre a fi «lichidate», puse sub sechestru sau mutate la «Carti rare».“
Mihai Cimpoi are, in general, ca istoric literar, o predispozitie filosofico-poematica, dar aceasta nu inseamna ca nu face istorie literara. Istoricitatea fenomenului literar basarabean este evidentiata, in lucrarea sa, de raportarea permanenta, explicita, dar mai ales implicita, la istoria literaturii române in general. Din punctul de vedere al lui Mihai Cimpoi, literatura de dincolo de Prut este o parte a literaturii române (ideea se enunta inca din titlul cartii prin prepozitia din). Despre aceasta apartenenta, istoricul nu discuta, considerând-o ceva de ordinul evidentei (cum si este). Daca ar face greseala sa intre in tot felul de polemici pe tema românitatii literaturii moldovenesti, ar relativiza ideea, ar trata-o ca discutabila, ar lasa-o la discretia celor rau intentionati sau a teribilistilor.
Si apoi, nici nu este nevoie de o argumentatie propriu-zisa, intrucât lucrarea in ansamblul ei constituie o argumentatie, elocventa, coplesitoare, de necontrazis. Citind cele patru sute de pagini de format mare avem senzatia nu ca descoperim o noua literatura, ci ca ne completam cunostintele despre literatura româna. Este ca si cum intr-o camera insuficient luminata s-ar face dintr-o data lumina mai puternica.
Mihai Cimpoi aduce in prim-plan nume care ne sunt de multa vreme familiare – de la Costache Negruzzi, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Paul Goma si Gheorghe Grigurcu – facându-ne astfel sa intelegem ca legaturile dintre cele doua zone literare constituie o retea inextricabila. Dar chiar si când se refera la scriitori pe care ii cunoastem de putina vreme sau nu-i cunoastem deloc – ca George Meniuc, Ion Druta, Vasile Vasilache, Paul Mihnea, Grigore Vieru, Serafim Saka, Anatol Codru, Vladimir Besleaga, Spiridon Vangheli, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Paun, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârnet sau Grigore Chiper – istoricul literar ne creeaza impresia unei regasiri. Avem, in acest din urma caz, senzatia ca ne sunt prezentati autori (din Iasi sau din Suceava) de care am uitat sau a caror evolutie n-am mai urmarit-o in ultimul timp.
Putini critici si istorici literari români cunosc atât de bine literatura româna in ansamblul ei ca Mihai Cimpoi. Desi nu este exhibata, aceasta competenta joaca un rol important in asigurarea credibilitatii cartii, in intretinerea impresiei ca autorul isi exercita spiritul de observatie de la inaltime, astfel incât poate situa cu precizie micul teritoriu de care se ocupa.
Demn de remarcat este si spiritul critic pe care si-l manifesta (totusi) Mihai Cimpoi in descrierea literaturii din Basarabia. Animat de un patetism abstract si lipsit de orice inclinatie ludica, grav, responsabil, istoricul literar desparte – greoi, dar imperturbabil – valoarea de nonvaloare. Din punctul lui de vedere (absolut indreptatit), ideologia oficiala, având drept scop declarat instaurarea comunismului si deznationalizarea si propunând/impunând scriitorilor o estetica primitiva, de-a dreptul stupida, a fost pentru literatura o forta opresiva, traumatizanta. Scriitorii care au asimilat-o au devenit nescriitori. Tot ceea ce s-a produs valoros in plan literar s-a produs impotriva acestei ideologii. Cu calm, fara resentimente, Mihai Cimpoi evoca lungul drum al noptii catre zi si alege, din mormanele de scrieri esuate, ceea ce intr-un fel sau altul a invins conditiile ostile si rezista.