Critica de lux

Critica lui Lucian Raicu e, din multe puncte de vedere, de o simplitate si de un „clasicism“ surprinzator pentru un critic – nu doar român – din a doua jumatate a secolului XX. Criteriul principal dupa care judeca si comenteaza literatura e cel al apropierii de viata. Din acest punct de vedere, probabil ca cel mai la îndemâna precursor al lui Lucian Raicu e Garabet Ibraileanu din scrierile de maturitate. Îl fascineaza, pe autorul „Structurilor literare“, la înaintasul sau, capacitatea de a depasi, în cazul operelor mari, analizele pedante, pentru a intra în postura de cititor ingenuu, eliberat, pe cât posibil de toate normele si prejudecatile meseriei. Afirmatia ca „Ibraileanu e mai putin si în acelasi timp mai mult decât un critic. Nevoia sa fundamentala este ca prin mijlocirea literaturii sa «simta» viata“ s-ar putea aplica, la rigoare, lui Lucian Raicu însusi. De altfel, nu-i greu de observat ca, în „portretele“ lui Ibraileanu, criticul postbelic îsi recunoaste propriile credinte si practici. Si nu e vorba aici doar de „o unda de filozofica melancolie“, sursa unui „lirism“ de substanta, ci chiar de o anumita modalitate de raportare la actul interpretarii în sine.
Caci e vizibil faptul ca ambii îsi ierarhizeaza implicit obiectul comentariului prin forma criticii practicate. Daca pâna la un anumit nivel – de jos sau mediu – al literaturii comentariul cu instrumentele traditionale ale criticii literare e permis (aici intra, la Garabet Ibraileanu, explicatiile de sorginte marxista sau comentariile stilistice, pe când la Lucian Raicu, raportarea la context, la temele actualitatii), în cazurile în care avem de a face cu autori de prima mâna, se impune renuntarea completa la ele. Critica se destructureaza pe masura ce autorul e mai mare, devenind simpla notatie. Doar în bolgiile literaturii e nevoie de analiza critica rationala. Dincolo de acestea, ea tinde la pura confesiune: „Dovada de veritabil rafinament, criticul foloseste mijlocele comune de judecata si de analiza, masurând, de pilda, gradul de «realizare» a fiecarui personaj sau enumerând «procedeele» numai atunci când se aplica literaturii de valoare mijlocie. Niciodata Tolstoi nu e cântarit «artisticeste», valoarea suprema nu trebuie coborâta la astfel de masuri, întrucât ar fi semn de indecenta. Citindu-l pe Tolstoi, criticul îsi noteaza patetic impresiile, exprimându-si pur si simplu veneratia fata de uriasa putere de evocare a vietii si fata de opera mai viabila decât viata si mai adevarata decât adevarul“, scrie Lucian Raicu despre Garabet Ibraileanu, însa la fel de bine – folosind chiar si aceleasi exemple, adica – ar fi putut scrie despre el însusi.
Nu-i greu de observat ca, desi Lucian Raicu scrie, de-a lungul carierei critice, despre toate calibrele de autori, modalitatea în care îsi concepe textele e destul de diferita. De altfel, unul dintre lucrurile care i s-au reprosat constant criticului e lipsa de masura, când nu incapacitatea de a ierarhiza literatura contemporana de-a dreptul. Si, privind la bilanturile lui de etapa, e adevarat ca, în culegerile de cronici, numele retinute nu sunt în masura sa construiasca decât în mica masura un tablou ilustrativ al epocii. În „Critica – forma de viata“, alaturi de Gellu Naum, Stefan Aug. Doinas, Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu sau Ana Blandiana stau si Doina Salajan, Marius Robescu, Ovidiu Genaru, Florica Mitroi. În „Printre contemporani“, pe lânga Sorin Titel, George Balaita, Radu Cosasu, Gabriela Adamesteanu, îsi fac loc si Ion Bledea sau Mihai Popescu etc. E drept ca cei din a doua categorie nu sunt nicio clipa supralicitati valoric, însa, pe de alta parte, generozitatea si empatia criticului pun frâne considerabile judecatilor prea transante.
Ceea ce nu înseamna, însa, deloc ca Lucian Raicu e un valorizator prost, ci doar ca modalitatile sale de expresie sunt diferite. Cine stie citi printre rânduri, având în acelasi timp în minte sistemul critic al lui Raicu, îi poate ghici rezervele prin doua simptome, vizibile la suprafata discursului: pe de o parte, o frazare extrem de abstracta si de pretentioasa (pe alocuri, chiar bombastica), reticenta în a intra în particularitatile textului. Probabil cel mai curat exemplu al acestei „strategii“ mai mult sau mai putin voluntare a criticului e un text despre reportajele lui Miron Radu Paraschivescu dintr-o perioada care n-avea cum sa provoace extaze criticului, militant el însusi în anii 50, pentru dezghetul literaturii. De un umor involuntar sunt consideratiile „înalte“, cu alonja filozofica, despre darile de seama terre-à-terre semnate de Paraschivescu în epoca. Comentariul criticului se ciocneste violent de citatul exemplificator: „Senzatia de îmbratisare totala a concretului este stimulata prin aparitia în rastimpuri, si anume atunci când textul ameninta sa devina prea vibrant, a unor sugestii, sa zicem de îmbunatatire a conditiilor de calatorie cu autobuzul…Fara a se teme de posibila degradare a impresiei artistice, scriitorul introduce observatii critice, la obiect, dublate însa de referiri carturaresti, care asociaza intentiilor de eficacitate, farmecul. «Ceea ce-am visat la R.A.T.A. din Râmnicu-Vâlcii, tine de un vis rau; multimi înghesuite, ca broastele într-o baltoaca, încalecându-se, tescuindu-se-n pereti, ca sa-l mai invoc o data pe marele nostrum poet Ion Barbu, smucindu-se, tipând, jelind, întinzându-si bratele ca-n scenele de lupta din Delacroix…»“.
Pe de alta parte, sila învinsa a lui Lucian Raicu de a scrie despre un autor oarecare se transpune în frazeologie goala, când nu în eufemisme bine întoarse din condei. Despre un poet care-l plictiseste – si care, ni se spune aproape negru pe alb, practica o formula desueta –, criticul scrie astfel: „Semnul personalitatii este, foarte adeseori, monotonia, constienta sau nu, un fel de a înainta întorcându-te mereu la punctul de pornire, de a te înnoi ramânând vechi, din ce în ce mai vechi, de a te roti la nesfârsit în jurul unei notiuni stabile, oricât de simple, cu impresia unei neputinte de a formula explicit“. Cel mai ciudat e ca afirmatii care ar fi sunat „pline“, plasate în hermeneutica unui clasic, pot fi trecute în categoria generalitatilor amabile când e vorba de un autor modest. În niciun caz nu putem pune pe seama versurilor unui Marcel Mihalas avântul metafizic descris de interpret: „Violarea esentialului produsa prin actul de neîngaduit al proliferarii implacabile a detaliului ia dimensiuni de veritabil masacru, fiece pas, fiece urma lasata reprezentând o vinovata rana în esential. Constiinta acestei apasatoare fatalitati ontologice izbucneste într-un strigat de o autenticitate impresionanta la contemplarea urmelor lasate de propriul mers pe pamânt“.
În activitatea de cronicar al actualitatii (destul de capricios, caci Raicu n-a tinut-o constant), când Lucian Raicu are de-a face mai ales cu autori „medii“, îi analizeaza cuminte, facând, nu fara oarecare greutate, gesturile pe care le-ar face orice critic literar. Înscrie sumar în tipologii, încadreaza tematic sau face scurte excursuri stilistice. Îl urmareste, însa, constant, stânjeneala de a fi nevoit sa apeleze la instrumentarul specializat al disciplinei. Capodoperele sunt singurele opere literare unde interpretul se simte acasa tocmai în masura în care implica depasirea acestui imaginar. De aceea, Raicu a parut adeseori un critic de lux (Valeriu Cristea), prea costisitor pentru literatura noastra curenta.