Există un loc în centrul Bucureştiului, un cafe-teatru dedicat exclusiv evenimentelor culturale independente: piese de teatru contemporan, concerte, spectacole de improvizaţie, proiecţii de film, expoziţii de fotografie sau lansări de carte. Conceptul de cafe-teatru mai răspândit în restului Europei decât la noi şi-a făcut loc şi în Bucureştiul arhiplin care dispune de nenumărate săli de teatru. Este un concept relativ nou, binevenit în societatea actuală, care îşi atinge scopul intrinsec de a culturaliza mase prin accesul facil la cultură. Bucureştenii pot savura o cafea sau chiar cina în timp ce se bucură de reprezentarea scenică a unor romane contemporane sau compoziţii proprii ale unor dramaturgi pasionaţi.
În acest spaţiu, accentul se pune pe indepedent căci aici se face cunoscută cealaltă faţă a teatrului, cea independentă, care scapă de rigorile impuse de un teatru consacrat. Teatrul renaşte într-un astfel de loc. Godot cafe-teatru reprezintă o şansă de afirmare pentru generaţia tânără a teatrului, fie că ne referim la regizori, dramaturgi sau actori.
Atmosfera impresionează de fiecare dată audienţa, decorul şi recuzita sunt minimale, pentru că aici valoarea este de ordin spiritual, mai important fiind jocul actoricesc decât de măreţia costumelor sau a decorului. Am asistat de curând la reprezentaţia Cremă de zahăr ars. Astăzi îi spunem dragoste. în regia lui Iris Spiridon şi interpretarea Andreei Bibiri şi a lui Marius Manole. Este fără îndoială, după cum anunţă şi titlul, o piesă despre dragoste. Una ce suferă trecerea timpului, blocată în cotidian, care are nevoie de confirmare.
Într-un decor simplu, un pat în plan oblic, cu protagonişti îmbrăcaţi lejer, doi trandafiri şi o ipotetică oală cu cremă de zahăr ars, cei doi supun dragostea lor unei analize aprope matematice. Întrebarea recurentă devine „Mă mai iubeşti?“. Povestea celor doi este dominată de tristeţe, de nostalgie şi, nu în ultimul rând, de tandreţe, pentru că dincolo de iubire este întotdeauna respect.
Replicile celor doi protagonişti se succed într-un elogiu al iubirii. Cei doi nu poartă un dialog, ci fiecare dintre ei subliniază aspectele fericite şi mai puţin fericite ale vieţii petrecute în doi într-un monolog personal. Astfel, cele două monologuri se întrepătrund conturând povestea cuplului de la începutul armonios până la vremea îndoielii. Recitalul abundă în sentimente, spectatorul trece de la o stare la alta pe nesimţite alături de actor, datorită talentului şi puterii de expresivitate ale celor doi.
În momentul culminant actorii par să-şi părăsească personajele, oferind spectacolului un caracter interactiv, prin împărtăşirea cu publicul a propriilor trăiri emoţionale. Povestindu-ne despre relaţia cu tatăl ei, Andreea Bibiri ne povăţuieşte să spunem Te iubesc!, întrucât dispunem, din păcate, de un timp limitat. De aceea trebuie să ne recunoştem iubirea şi să ne-o asumăm, căci, altfel, s-ar putea să fie prea târziu. De la Marius Manole am învăţat că iubirea trebuie pur şi simplu trăită şi apreciată. Iubirea nu trebuie să treacă prin interogatorii, ci trebuie doar acceptată. Ajunge să-ţi deschizi inima. Spectatorul se identifică uşor cu povestea.
Revenirea la rol se produce într-o clipă, probă indiscutabilă a talentului actoricesc cu care sunt înzestraţi cei doi actori.
