Cosmin Dragoste – Alois. Hattori Hanzo sau timpul ca o sabie japoneza

Cosmin Dragoste, Alois, Fundatia Editura Scrisul Romanesc, 2010

Sa fie o potriveala ca vara asta, declarata de cei de la NASA cea mai fierbinte din ultima suta de ani, au aparut mai multe carti calde de proza in Craiova sau este doar un ciclu firesc care urmeaza celui – mai lung – dominat de poeti? Nu ca poetii ar fi caldicei…

Caci, stim de la istorici literari competenti, Oltenia este in primul rand „lirica“, daca nu ar fi decat sa ne reamintim ca de aici au rasarit Macedonski, Arghezi, Minulescu, Radu Gyr (cu liceu facut la Craiova), Constantin Nisipeanu, Victor Valeriu Martinescu, Virgil Carianopol (nu radeti, inainte de a fi poet comunist a trecut prin avangarda literara romaneasca), Aurel Chirescu (premiat pentru volum in 1944 de Academia Romana, cu o motivare facuta de Lucian Blaga), N. Davidescu, Gheorghe Magheru (cu faimosul vers „suntem Orient, sa ne dez-orientam“!), ca sa nu mai vorbesc despre mult mai cunoscutii, in contemporaneitate, Virgil Mazilescu, Adrian Paunescu sau Marin Sorescu.
Asa stand lucrurile – si faptele, ca armele in rastel – prozatorii se vad oarecum fara inaintasi veritabili aici, chiar daca Arghezi a scris roman de buna calitate, iar Felix Aderca este, inca, un bun prozator modernist, cu pagini din care rasare iluzia sincronizarii cu Occidentul. Ion D. Sirbu este si el un punct de referinta incontestabil in materie de roman.
Prozatori veterani in Craiova exista inca, desi putini si fara o carte de vizita atestata de critica buna, cum ar fi profesorul Nicolae Pirvulescu, modest si discret, Jean Bailesteanu, sudic si traditionalist, sau, mai recent, Cornel Mihai Ungureanu, de la care se asteapta, inca, „cel mai bun roman de dragoste“ si Gabriel Chifu, care a scris cinci-sase romane intr-o perioada relativ scurta de timp, dupa ce se afirmase ca poet.
Asadar, desi nu pretind ca stapanesc bine harta prozei locale, actualii prozatori sau romancieri nu vin chiar pe un teren bine marcat de inaintasi, cel putin nu in ultimii douazeci de ani, iar unii dintre ei nu apar nici macar formati in spiritul prozei de anduranta, dovedindu-se mai degraba specialisti in varii domenii, cum ar fi filosofia sau germanistica.
Ultima specializare este marca distinctiva a lui Cosmin Dragoste, autorul singurei monografii despre romanele Hertei Müller, laureata in 2009 a Premiului Nobel pentru literatura, caz in care si Romania s-a bucurat de nitica atentie din partea presei mondiale. O alta carte a lui Cosmin Dragoste dedicata literaturii germane din Romania constituie si ea o noutate absoluta si se numeste, cum altfel, „Margele de sticla“, titlu amintind de un roman celebru al lui Hermann Hesse, cu care, vom vedea, autorul empatizeaza in mod deosebit.
Ei bine, stiam ca Dragoste scrie… poezie, dar nu credeam ca va da prea curand un volum de proza scurta (un roman, dupa unii) pus in pagina cu o stapanire impecabila a mijloacelor narative, dar si cu o imaginatie ce-si trage seva din observarea acuta a unei realitati ale carei fatete inselatoare sunt remarcabil surprinse de un prozator dotat cu simt tactil evident, ca si cu unul de observatie bine conturat. Cosmin Dragoste scrie clar, cu apetenta spre geometric, dar se dovedeste si un constructor rafinat, cu subtile expeditii in teritorii ale realului, practicand o reiterata anamneza care face posibila glisarea in fictiunea cea mai profunda.
„Alois“, cum se numeste cartea sa, este o suita de proze scurte avand in centru un acelasi personaj, care este liantul lumii propuse de autor. O lume romaneasca pre si postdecembrista, populata de figuri pitoresti, dezabuzat-cinice, vag teritorializate, in buna traditie a manejului national, ale caror destine secundare si taine inavuabile roiesc in jurul lui Alois copilul-tanarul-adultul responsabil, dar ramas cu imaginatia si sufletul intr-o Arcadie eterna. In fond, ceea ce ne propune Cosmin Dragoste in cele douasprezece „scene“ ale cartii este un anume Bildungsroman, cu pornire intr-un eveniment epocal, revolutia romana din 1989 si cu final… neasteptat. Alois (numele face diferenta printre bastinasi, evident), personajul care traverseaza cele douasprezece proze cu aer vag somnambulic, este reprezentat in tuse de simpatie evidenta din partea autorului, in diferite ipostaze, care-l arata insa de fiecare data, indiferent de natura complicatiilor sale de viata, ca pe un inocent dotat cu o sensibilitate deosebita, agravata si de pierderea tatalui sau in revolutia din decembrie 1989 de la Bucuresti. Micul Alois se maturizeaza brutal sub povara acestei suferinte si va vedea lumea de acum (populata de „omul nou“, capitalist-de-cumetrie) sub spectrul jertfei si al compasiunii infinite pentru cei apropiati (are o poveste de dragoste platonica cu o femeie care moare de cancer), chiar daca singuratatea interioara va fi o boala de care nu va mai putea scapa toata viata. Spuneam ca simtul de povestas al autorului este remarcabil, ca si cel estetic, suprapunerile de ritm si culoare din cele douasprezece povestiri facand un tot unitar plin de viata. Faptul ca autorul a ales acest numar nu este, cred, intamplator, desi simbolistica acestuia imi scapa. Poate fi vorba totusi de un numar aleatoriu, ca si de dorinta sa de a reprezenta intr-un ciclu „zodiacal“ figura unui erou care traverseaza propria existenta in felul sau initiatic.
Alois, cel care l-a asteptat toata viata pe Bob Dylan in Romania (o himera nascuta din dorinta neimplinita a tatalui sau de a-l vedea pe american cantand intr-o tara ocupata de comunisti si securisti), isi traieste viata intr-un soi de conformism aparent, din care evadeaza brusc si repetat, oferindu-si impliniri sufletesti pe care le credea disparute in marasmul unei vieti burgheze reusite: mariaj profitabil, pozitie manageriala de top, situatie sociala excelenta, un dorlotat al sistemului, ce mai!
Eroul lupta impotriva conformismului social printr-un soi de aparenta abulie, inadecvare predestinata, dar, cum spuneam, si prin evadari bruste pe care conditia de om liber (gandeste si simte anti-establishment) i-o impune. Are simpatii irezistibile fata de oameni si de situatii straine pana atunci, dar si puseuri de suicid care se soldeaza cu scrierea unui testament misterios, in care-i lasa nevestei si baiatului cel mare firma si bunurile agonisite, iar celui mic colectia completa a dvd-urilor, cd-urilor, placilor de vinil si cartilor despre Bob Dylan, depuse intr-o banca din Zürich. Evident, fantoma tatalui si a dorintelor aceluia inca il urmaresc. Pentru a completa stranietatea testamentului, mai lasa celui mic si un ceas, marca… Hattori Hanzo, de care insa nimeni nu are habar, fiindca asa ceva nu exista. Intr-un tarziu, avocatul insarcinat cu ducerea la indeplinire a conditiilor testamentului ii comunica vaduvei ca nu exista un asemenea ceas si ca acea marca este, de fapt, a unei sabii, fictive si ea, dintr-un faimos film al lui Tarantino! Ne amuzam cu autorul, care se amuza, la randu-i, cu noi. Evident – sau poate nu – Alois nu moare, desi suspansul continua si in prozele care urmeaza celei din care am relatat („O zi din viata lui Alois. Poate ultima“) il aflam pe Alois viu si nevatamat, colindand lumea si propriile ganduri cu acel aer de girovago de care vorbea un mare poet italian. Autorul are subtilitatea de a ne lasa sa credem ce vrem despre destinul personajului sau.
Cu o minutie insotita de un aer boemizant, Cosmin Dragoste isi plimba personajul in ceea ce Benjamin Fondane ar fi numit cele doua moduri ale timpului in care a cazut, ca-ntr-un abis, modernul: „trecutul si posibilul“. Moartea tatalui in zilele revoltei de la Bucuresti ii arde memoria, una cu certe afinitati germane, caci Alois (etimologic, „razboinic faimos“) este cel care face legatura intre amintirile bunicului sau, combatant intr-un razboi unde, desi lupta impotriva nemtilor, fredoneaza cu camarazii sai de lupta faimosul „Lili Marleen“ si figura ironic-joviala a tatalui care ii transmite repulsia fata de un sistem in care copilul se maturizeaza brusc atunci cand ramane orfan.
Apelul, mai mult ironic, la intertext sau transtext (fin calibrate si mobilizate in proza „Minunatele calatorii si nemaipomenitele aventuri ale lui Alois si ale maestrului sau, Klingsor“) il arata stapan pe tehnici si procedee literare de care nu tine, insa, sa se agate scai, ci doar pentru a sugera ca literatura, ca si viata, este mai degraba un teritoriu al experimentului, al posibilului si al visului care invadeaza realul fara a provoca, desigur, daune majore. In proza sus amintita avem in fata ochilor, ca intr-un soi de scenariu cinematografic, deambularile lui Alois alaturi de maestrul sau, Klingsor, nimeni altul decat personajul lui Herman Hesse, din „Ultima vara a lui Klingsor“, un calator fabulos in spatii si timp, tragand mereu, in ciuda ambitiilor sale de globe-trotter, bautor de forta si  Don Juan perpetuu, spre Transilvania sa draga, dupa ce il initiaza pe Alois in tainele dulci si periculoase ale vietii de vagabond european. Cum spuneam, intertextul sau transtextul, ca sa urmam formula aplicata chiar de prozator, isi dovedesc eficienta intr-un mod cat se poate de necanonic si de comic, ca in acest fragment unde un important critic si istoric literar roman este convocat intr-o ipostaza de gospodar nervos al literarului, preocupat ca stranii vizitatori in timp sa nu-i strice randuiala… taxonomica: „Eram obositi, murdari, infometati si Klingsor a spus hai in burgul Slatioara, la mestrul-cantaret Negrici, sigur ne va primi bine si ne-om mai trage si noi sufletul, se inserase si maestrul cantaret a iesit nervos la noi, cine-mi tulbura linistea, doi drumeti murdari, aveti grija sa nu-mi stricati ceva, eu ma straduiesc de-o viata sa fac ordine si curat in literatura, sa sistematizez poezia si voi dati buzna asa, apoi, cand l-a recunoscut pe Klingsor, s-a imblanzit si ne-a omenit, apoi a zis, mai, fiti atenti, voi va jucati cu intertextul, mare atentie, mai, Klingsor a zambit, intreaga existenta e un intertext, a spus el, timid, ca o floare-mbobocita-n primavara ce eram eu, am indraznit sa-l intrerup, stimate stapan al burgului, maestrul-cantaret Gerard din Paris a zis ca e transtext, s-a incruntat la mine, nu ai priceput nimic“.
Avem, intr-o scena de tot hazul (livresc), adunati laolalta, pentru a provoca hilaritate si perplexitate, un personaj fictiv, erou de naratiune picaresca, si doi critici, cat se poate de reali, cu recunoscute preocupari teoretice: Eugen Negrici si Gérard Genette, recunoscuti, fiecare in spatiul sau de expresie, ca importanti teoreticieni ai formelor literare, ultimul, maestru a ceea ce se cheama naratologie, nas al formulelor indragite de adeptii sai, inclusiv romani, „discurs narativ“ si „timp narativ“. Evident, ironia e directa, Negrici din Slatioara este „surclasat“ de importantul critic din Paris, acesta din urma avansat pe calea experimentului critic, de unde si incruntarea romanului, care se dovedeste, totusi, bland cu neofitul care indrazneste sa-l provoace. Se stie, criticul oltean este posesor de arma de vanatoare, insa conduce si doctorate, caz in care puterea sa este bine conturata in spatiul real al vanatorii, dar si in cel universitar, unde vanatul poate fi „alicit“ de o maniera care poate durea la fel de rau. Are umor Cosmin Dragoste aici, chiar daca imaginatia sa este fecunda si pe placul meu in alte zone ale cartii, acolo unde „himericul“ Alois este un personaj viu, cu piele imbracata in stofa, vorba poetului.
Tocmai pentru contrast, pentru a obtine efecte de autenticitate, Cosmin Dragoste foloseste aceasta „mise en abime“, cu rol de supapa pentru conturarea unei lumi „romanesti“, caci nu este nimic vital in hinterlandul prin care haladuieste „razboinicul“ Alois, ci doar o continua si necurmata cautare de sine, intr-un spatiu incert, nu mai putin romanesc – care prezinta, deci, caracteristicile sale foarte certe. Imi place la prozatorul craiovean faptul ca nu abandoneaza lumea pentru livresc si isi pune personajul in situatii dintre cele mai ingrate – si mai credibile – ca in „Adina“, „Vindecatorul“ sau „Comoara“, unde este refacuta din memoria sentimentala si afectiva o lume care traia cu Cavit, Cico, Dero, Farmec, dar care aspira in secret la Kent, Ritter, Cacaharel, Chanel, Palmolive. Care-si bea amarul in bombe gen „Trenul pierdut“, nume etalon pentru felul in care trece timpul in Valea Dunarii, dar care isi traieste conditia intr-o eterna disponibilitate pentru pitoresc si melancolie pigmentate cu un soi de nihilism de balci al desertaciunilor.
Capitolul final, simptomatic numit „Ite, missa est“, este oglinda primului, insa cumva denaturata, caci naratorul nu poate finaliza, nu vrea, isi „asculta“ din nou instrumentele, cauta iarasi tonul potrivit, il cauta si pe Alois pierdut in memoria sa diegetica, vrea sa se convinga pe sine de faptul ca „Alois, c’est moi“, ca orice prozator care se doreste original si puternic, insa drumul s-a blocat cumva. O fundatura a povestii, care se cere continuata in alt plan. Si atunci, prozatorul isi scoate masca si aflam ca este nimeni altul decat fiul lui Alois, George, ca acesta sufera de moartea lui Michael Jackson, ca a fugit in lume si vrea sa i se piarda urma, ca povesteste o carte unde tatal sau este copil, ca in filmul de la o televiziune nemteasca, din 1989, unde Alois se revede cu stupoare, aidoma unui Gavroche, prin Bucurestiul insangerat si cenusiu, pana devine tanarul care il insoteste pe Klingsor spre o maturitate incerta sau spre o sinucidere amanata. Oare?
Traieste Alois sau George este cel care-l tine in viata prin povestirile pe care le citim ca-n vis? Numai naratorul omnisicient stie, acest George care ar putea face din el un personaj credibil intr-un roman unde sa scrie fara teama ca va fi citit cu lupa intr-o mana si cu nuiaua critica intr-alta de adeptii cei puri si duri ai lui Genette. Sau Negrici. Oricum, timpul Hattori Hanzo a ramas de descoperit.