Citesc cu oarecare intârziere cartea de convorbiri a scriitorului si jurnalistului Radu Paraschivescu – „Toamna decanei“, aparuta la Humanitas, fermecatoarea sa interlocutoare fiind marea traducatoare Antoaneta Ralian. O lectura literalmente convocanta si incântatoare. Un spectacol spiritual cu protagonisti ce mi s-au parut atât de – cum sa zic? – compatibili, incât nu m-am mirat de lumina puternica pe care fiecare dintre ei, intr-o dubla postura, de amfitrion si invitat, o proiecteaza asupra celuilalt. Ca vechi „baiat de interviuri“ ma grabesc sa remarc lectia de dialog pe care ne-o ofera Radu Paraschivescu si Antoaneta Ralian. Ea mi se pare cu atât mai necesara si mai profitabila cu cât cultura dialogului nu e partea cea mai tare a noastra, a românilor. Ca, de altfel, nici altele, de pilda cultura sau, ma rog, vocatia libertatii de care vine vorba si in dialogurile „pe acoperisul vârstei“, cum memorabil le situeaza Radu Paraschivescu. Din pacate, la noi e in plina inflorire un fel de subcultura a libertatii, o vocatie a libertatii de a spune prostii care, proclama o personalitate de marca a culturii europene din a doua jumatate a secolului trecut, nu trebuie tolerata, ci ingradita, chiar sugrumata.
La modul general, tema convorbirilor puse sub un titlu atât de inspirat – „Toamna decanei“ – este, in fond, cea binecunoscuta, eterna: tema destinului. Iar când pronuntam cuvântul „destin“, cuvânt greu, ne aducem fara sa vrem aminte de sentinta gânditorului antic: caracterul tau, destinul tau. Acestei teme i se subordoneaza toate ideile traite „pe viu“ sau indirect, adica pe cale livresca de cei doi scriitori si intelectuali: „Suntem“ – subliniaza la un moment dat Radu Paraschivescu – „amândoi oameni care si-au petrecut o buna parte din viata printre carti – citindu-le, scriindu-le, traducându-le, redactându-le, editându-le, dându-le posibilitatea sa apara sub ochii publicului“. E aici o experienta sau mai multe experiente cu adevarat ziditoare, dar pot fi, in ordine existentiala, si frustrante, generatoare de nostalgii: „Le invidiez pe femeile care si-au trait viata. Daca-ar fi s-o iau de la inceput – conventionala utopie -, poate mi-as trai si eu propriile aventuri si excese, nu numai pe cele ale altora, dintr-o suta si ceva de carti. Sau poate ca nu, cine stie?“.
Am apucat sa pronunt sintagma „idei traite“. Era de asteptat ca un scriitor si un jurnalist ca Radu Paraschivescu sa se refere in convorbirile cu traducatoarea lui Henry Miller, D.H. Lawrence si Lawrence Durrell – o, si câte probleme, diverse, nu usoare, i-au pus munca de talmacire a operelor celor amintiti in limba româna! – ideea, conceptul de puritanism. Nu m-am mirat sa aflu ca doamna Ralian priveste puritanismul chiar prin ochii acestor scriitori, insa am retinut mai ales punctul sau de vedere conform caruia „puritanismul e o forma de blocaj, o forma periculoasa. Cred, de altfel, acelasi lucru si despre political correctness atât de in voga. Puritanismul este ghiuleaua legata de piciorul omenescului. Si nimic din ce e omenesc nu trebuie sa ne fie strain“. Iar, in alta parte, ce doi interlocutori denunta efectul nivelator si sterilizant al corectitudinii politice care – marturiseste Antoaneta Ralian – „mi se pare o macrotâmpenie pe care numai americanii ar fi putut s-o inventeze. E un fel de stranepoata moderna a puritanismului american, a vânatorilor de vrajitoare si a maccarthismului“.
Dar, din pacate, de peste Ocean, din America de Nord ne vine nu numai castranta „corectitudine politica“, ci si gustul, ca sa nu spun cultul kitsch-ului, un cult in care se naste, traieste si moare cea mai mare parte a societatii americane, in primul rând clasa de mijloc, cea mai numeroasa in SUA. Este produsul strain, de import, cu cel mai mare impact la noi. Doar i-am asteptat – nu-i asa? – 50 de ani pe americani. Observatiile „decanei“ sunt acide si potentate de irezistibilul sau umor, de aceasta data trist: „Uneori, pierd controlul telecomenzii si mai dau peste „Un show pacatos“ sau „Agentul VIP“, stau câteva minute, le-ascult, ma minunez si ma intreb: pâna unde? Si toate emisiunile astea plac, distreaza, prolifereaza. Toti se omoara sa afle cine se mai culca cu cine si cine divorteaza de cine. Diversiuni. Diverse diversiuni diversificate. Dar cele mai periculoase forme de kitsch mi se par unele talk-show-uri politice, unde se aduna nechemati din toate domeniile – doar e democratie, trebuie sa participe tot poporul – si isi dau plini de gravitate cu parerea. Românul e nascut politician si formator de opinie. Si priceput la tot ce nu stie. Si amator de OTV, kitsch-ul cel mai otravitor. Si-am incalecat pe-un Click si v-am kitsch-uit un pic“.
Despre locul cartii si al lecturii, despre soarta lor, caci de destin nu cred ca mai poate fi vorba, in aceasta epoca a Internetului si a invaziei informationale se discuta si se scrie mult. Opiniile, bazate nu o data si pe studii aprofundate, interdisciplinare, sunt uneori contradictorii. Cu regret, ii prefer mai degraba pe cei mai pesimisti privind viitorul cartii in satul global, intrucât cred ca butada potrivit careia un pesimist este un optimist bine informat nu e lipsita de continut. Oricum, de luat in seama sunt observatiile, concluziile si previziunile profesionistilor cartii, precum Radu Paraschivescu si Antoaneta Ralian. Primul este interesat, de pilda, sa cunoasca parerea marii noastre traducatoare „despre conditia acestei meserii subevaluate, semianonime si in general urgisite“, care este meseria de traducator. Impresia Antoanetei Ralian e ca la noi se traduce mult si nu totdeauna bine, ca „exista un exces, un preaplin de carte tradusa in raport de puterea de absorbtie a pietei, in raport cu buzunarele oamenilor si in raport cu apetitul pentru lectura al lumii de azi. Oricât de mult s-ar spune ca nu exista o criza a cititului, sa nu uitam ca ele (cartile – nota mea) au niste rivali imbatabili… Când ma duc la un târg de carte si vad acea bogatie caleidoscopica de carti, mi se pare uneori prea mult. Sigur, e bine, e superb sa existe multa carte… numai ca la multe carti e nevoie si de multi cititori. Si nu stiu daca exista chiar atât de multi. Inca un lucru. Imediat dupa 1989, a existat un boom al traducerilor. S-a tradus foarte multa maculatura…“
Nici nu trebuie sa ne mire prea mult, de vreme ce suntem bântuiti de un mit care il oripila pâna si pe hipertolerantul Nichita Stanescu – mitul natâng, spunea el, al strainatatii. El dadea ca exemplu un roman al lui Alain Robbe-Grillet care tocmai fusese tradus si tiparit la noi intr-un tiraj ce depasea suma tuturor tirajelor pe care le inregistrase cartea respectiva in alte parti, inclusiv in Franta.
Remarcam la inceputul acestor insemnari ca „Toamna decanei“, una dintre cele mai bune carti de literatura confesiva aparute in ultimii ani, este si o lectie de dialog. Dar e, in acelasi timp, si un exercitiu de sinceritate, de refuz al oricarei tentatii de cosmetizare a propriei imagini, careia putini ii rezista. Doamna Antoaneta Ralian insasi pare in final surprinsa, constatând cu tonifiantul sau umor: „Domnule Paraschivescu, m-ati determinat sa fac un amplu spectacol de striptease spiritual. Mi-ati denudat toata viata – si cea care se vede, si cea care nu se vede. N-as fi crezut despre mine ca sunt in stare sa ma pretez unei asemenea denudari, unei asemenea dezgoliri sufletesti. M-ati decojit foaie cu foaie, ca pe o ceapa“. Ca de fiecare data, replica este prompta si inspirata: „Asa se intâmpla când citesti Gunter Grass…“.
Numai ca pe autorul „Tobei de tinichea“ sinceritatea din „Decojind coaja“, iar, mai recent, si din alte „iesiri“ publicistice ale sale, intr-o lume esentialmente ipocrita si agresiva, l-a costat si il costa mult. S-a mers pâna acolo incât s-a cerut sa-i fie retras pâna si Premiul Nobel pentru Literatura! Din pacate, asa merg lucrurile dupa razboaie si dupa caderi de ziduri…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 373