Adeseori invocat doar datorita faimoasei sale posfete, volumul „Tineretea lui Don Quijote“ merita recitit atât pentru relevarea mutatiilor pe care le instituie în evolutia poeticii soresciene, cât si pentru a întelege mai aplicat tipologia subsersivitatii estetice autohtone de la finalul deceniului sapte. Cele mai valoroase poeme din cartea publicata în 1968 reactualizeaza deja clasicele componente fanteziste, ludice, ironice, parodice, narative si „prozaice“ ale poeticii soresciene, însa aduc nuante consistente în ceea ce priveste universul imaginar, fundamentat pe incomunicabilitate, vulnerabilitate a principiilor de legitimare a realului, volatilizare a interioritatii si identitatii umane, destabilizare, chiar anulare, a valorilor tari ale existentei.
Donquijotism contra lui
Don Quijote
În lumea lui Sorescu din „Tineretea lui Don Quijote“, marile gesturi eroice (daca astfel de adjective pot fi cât de cât justificate) tin exclusiv de tentativele de a apropria elementele disparate ale existentei ori de a conferi semnificatii fie si mediocre derizoriului cotidian. Or, aceasta e o modificare substantiala de viziune, de vreme ce puseurile vizionare si proiectiile utopice puncteaza decisiv orizontul ideatic al primelor volume. Personajele centrale ale cartilor din 1965 („Poeme“) si 1966 („Moartea ceasului“) refaceau – fie si incomplet – traseele existentiale burlesti ale unui Don Quijote demitizat, blazat ori dezabuzat. Caricaturizarea era ridicata la patrat, însa se justifica printr-o nostalgie plina de dramatism a unei realitati transcendente. Acum, singurul donquijotism accesibil e unul complet paradoxal, caci definitiv întors. Omenirea îsi proiecteaza veritabile cautari initiatice nu pentru revelarea structurilor potentiale si profunde ale fiintei, nu pentru a i se arata adevarurile esentiale ale vietii, ci cu scopul de a-si certifica faptul ca viata poate exista în lipsa iluziilor, a visurilor ori a idealurilor.
Un fel de poem-“program“ al acestei noi stari de fapt, „Nu ne miram“, duce pâna la ultimele consecinte mai vechiul proiect al parodierii ideii de progres: „Nu ne miram de nimic, niciodata, / A fost extirpata mirarea, / Atavism, care ne apropia de maimuta. // Temperatura corpului omenesc a scazut / De la 36 la 15 grade / Din economia de caldura obtinuta / S-a realizat un soare artificial / Pentru încalzirea motoarelor Diesel. // E un zgomot de masini, / Temperatura omenirii scade, / Sentimentele tind catre zero, / Nu ne miram de nimic, / Suntem în continuu progres.“. „Extirparea mirarii“, departe de a constitui un handicap, ar justifica, iata, înaintarea biologica si tehnologica a omenirii. Conturând prin hiperbolizare, prin parodierea sloganurilor propagandistice si prin înscenari absurde (captarea pierderilor de temperatura corporala într-un soare artificial) o comedie a umanului, vocea poetica ar fi singura instanta care s-ar sustrage vidarii sentimentale si spirituale a universului.
Burlescul, zâmbetul-grimasa ramân singurele sale modalitati delimitative în raport cu orgoliul semenilor de a trai strict la nivel epidermic, odata ce ridiculizarea ori cenzurarea oricaror forme de depasire a limitelor umane intra în rutina cotidiana. Memorabile în acest sens ramân versurile din „Blazare“: „Noi suntem niste sfinti cumsecade / Care purtam aureola, / În loc de curea, / Pe burta. // Noua nu ni s-a aratat aievea / Nici tatal, nici fiul, nici sfântul duh. / Faima noastra de sfinti / Provine din întâmplarea / Ca în tinerete i-am adus fecioarei Maria / Buna vestire. // Dar de atunci, cum spuneam, n-am vazut nicio minune, / Las’ c-am si pregetat sa mergem în pustie / Unde cica trebuie sa postesti. // Acum ducem o viata linistita, / Ne îngrasa deopotriva coliva / Cât si superfosfatii. (…) Da, noi suntem niste sfinti rasfintiti, / Care purtam aureola / În loc de curea / Pe burta“. Dincolo de asocierile ce frizeaza grotescul – aureola divina folosita ca o „curea pe burta“, respectiv coliva ce îngrasa – punctul maxim al blazarii e atins în strofa care atesta pe scara larga (cum sugereaza si oralitatea discursului) destabilizarea definitiva a omenescului: „Las’ c-am si pregetat sa mergem în pustie / Unde cica trebuie sa postesti“.
Acesti „sfinti rasfintiti“, cum îi numeste Sorescu, sunt tocmai cei care resping modelul existential reprezentat de Don Quijote. Eventuala superioritate a creatorului sorescian se poate manifesta doar în gol. Ironiile, parodiile ori farsele pe care le propune ramân doar niste conventii care stârnesc eventual râsul receptorilor, însa nu au cum sa creeze o oglinda cu adevarat revelatoare a vidarii însemnelor umanului. Poemele nu detin o functie cathartica ori curativa social si cu atât mai putin un rol moralizator.
Singura posibilitate de a exista consta în „des-fiintarea“ lumii, inclusiv prin trairea deziluzionata (anume inertiala) a acestei suprimari a vitalitatii. În chiar primul poem al „Tineretii lui Don Quijote“ – „Darul“ -, Marin Sorescu imagineaza o întâlnire între „specialistul“ cinic, lucid, convins de duplicitatea artei si, apoi, a universului (care investesc falsurile ori conventiile cu însemnele naturalului), si „colectionarul“ obsedat atât de asimilarea adevarurilor sau valorilor de patrimoniu, cât si de necesitatea impunerii lor drept repere capitale pentru evolutia umanitatii. În concordanta cu „filosofia“ nihilista, antimetafizica, a întregului volum, „colectionarul“ devine un martor (când perplex, când vanitos, când înspaimântat) al subminarii principiilor esentialiste ale „realului-etalon“, în timp ce „specialistul“ focalizeaza carentele, ba chiar monstruozitatile asa-ziselor modele ale frumosului si perfectiunii. Ceea ce începe ca o ispitire demonica („lupa“ cercetatorului e „martiana“) ia forma unei revelatii a handicapurilor si anomaliilor spirituale constitutive existentei umane: „– Îti voi dovedi ca toate tablourile sunt false, / Spuse specialistul, scotându-si lupa / Pe care tocmai o primise cadou / Din planeta Marte. // Colectionarul zâmbi, îl amuza ideea, / Pânzele lui devenisera etalon / Pentru identificarea maestrilor din toata lumea, / Cheltuise pe ele averea câtorva generatii / Înainte si înapoi. (…) Pe la mijlocul salii nici n-apuca sa-ndrepte lupa spre ele // Si tablourile cadeau singure. / În fata ultimei pânze, Rembrandt milionarul! – colectionarul / Îsi duse mâna la inima si cazând / Din gura lui zburara lilieci“. Chiar daca poate prea evident simbolica, metafora duhului-liliac surprinde destul de complet ambiguitatea, impuritatea si framântarea gregara a oamenilor ce mimeaza siguranta identitara.
Producând un infarct „colectionarului“, procesul demistificator nu se încheie, ci devine de-a dreptul macrantropic si „umple de ridicol“ toate muzeele, ba chiar releveaza falsitatea strazilor, a copacilor, a întregului oras. Gesturile „specialistului“ cu lupa se diferentiaza, totusi, de anarhicele activisme avangardiste. Ravasind spatiile canonice ale artei, manifestând împotriva conventionalizarii realului, personajul sorescian refuza sa etaleze un ton justitiar-incitator. Dimpotriva chiar, în locul avântului revolutionar se manifesta o înduiosatoare senectute devitalizatoare: „În urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte / Si el era tot mai trist. (…) Privi orasul – era fals, copacii falsi, / ?i începu sa plânga. // Plângând cu hohote si tremurând tot, / În afara mâinii care tinea teribilul instrument / El o porni foarte batrân înainte, / Continuând sa desfiinteze lumea.“.
„Saisoptismul“ sorescian
Iata de ce „Tineretea lui Don Quijote“ impune cât se poate de marcat un clivaj semnificativ atât fata de paradigma de gândire avangardista din primele decenii ale secolului al XX-lea, cât si în raport cu atmosfera revolutionara ce irupe în primavara lui 1968. Bineînteles ca exegetii – nu putini – care au evidentiat subversiunea ori elementele de „contracultura“ din poemele lui Sorescu si-au putut legitima cu destula pertinenta perspectivele interpretative. De pilda, într-un eseu cu titlu sugestiv, „Se poate vorbi de contracultura în literatura româna?“, Stefan Borbély propune – pornind în special de la volumul lui Sorescu din 1968 – decelarea unei „estetici a corporalitatii disjuncte, arheologice, fragmentare, menita sa sugereze, pe de o parte, revolta fata de control si de centralitate si, pe de alta, o vointa de a se recepta prin distantare muzeala fata de prezent, puternic pigmentata de grotesc si ironie“ . Pornind de la lectura unor texte din „Tineretea lui Don Quijote“, Borbély observa o „spaima de sublim“, anume de fixarea „pentru totdeauna într-o formula definitiva, hieratica sau imobila“. Construind o „cosmologie a relativitatii“, creatorul sorescian îsi recunoaste imposibilitatea de a accesa o „integralitate expresiva totala“ ori o centralitate care sa absolutizeze valorile umanului. În consecinta, alaturi de o serie de poeti debutanti în 1968 ca Mircea Ivanescu, Marin Mincu, Cezar Ivanescu si Gheorghe Grigurcu, Sorescu ar participa la conturarea unei noi sensibilitati lirice, „prin intermediul careia se insinueaza în literatura noastra pe cai subtile, metaforice, care duc spre concluzia unei fervori protestatare adaptative. Pâna la „optzecismul“ radical, antisistemic si sarcastic, drumul e înca lung si presarat cu multe privilegii…“.
Daca nu e locul aici pentru a chestiona cât de legitima ramâne ironia la adresa „privilegiatilor“ scriitori „saizecisti“ si „saptezecisti“, se impune totusi analiza mai aplicata a „fervorii protestatare adaptative“, precum si a lipsei demersurilor „radicale, antisistemice, sarcastice“.
Chiar „primul om“, alaturi de Dumnezeul ce l-a creat, însumeaza o buna parte dintre imperfectiunile pe care evolutia umanitatii nu a putut decât sa le potenteze. În probabil cel mai cunoscut poem al volumului publicat în 1968 – „Adam“, rescrierea parodica a unui moment central din Geneza biblica contine o suita parca inepuizabila de sarje, universul de început asemanându-se cu un carnaval bufonesc atins de hedonism si gratuitate: „Cu toate ca se afla în rai, / Adam se plimba pe alei preocupat si trist / Pentru ca nu stia ce-i mai lipseste. // Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva / Dintr-o coasta a lui Adam. / Si primului om atât de mult i-a placut aceasta minune, / Încât chiar în clipa aceea / Si-a pipait coasta imediat urmatoare, / Simtindu-si degetele frumos fulgerate / De niste sâni tari si coapse dulci / Ca de contururi de note muzicale. / O noua Eva rasarise în fata lui. / Tocmai îsi scosese oglinjoara / Si se ruja pe buze. / „Asta e viata !“ a oftat Adam / Si-a mai creat înca una. // Si tot asa, de câte ori Eva oficiala / Se întorcea cu spatele, / Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamâie, / Adam scotea la lumina o noua cadâna / Din haremul sau intercostal. // Dumnezeu a observat / Aceasta creatie desantata a lui Adam. / L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieste, / Si l-a izgonit din rai / Pentru suprarealism“.
Dumnezeu ramâne doar un fals demiurg, si unicitatea, si forta plasmuitoare fiind anulate de platitudinea sa imaginativa. Manufacturier de sabloane imitabile la nesfârsit, el sanctioneaza tot ceea ce ar putea depasi cadrele fixe ale gândirii sale. Tot astfel, Adam se pozitioneaza la mare distanta de modelul titanului, caci, atentând la postura (sau chiar substituindu-se) asa-zisei divinitati, reuseste sa înfaptuiasca doar Eve standard: casnice (transformând darurile sfinte în ingrediente culinare), obiecte ale posesiunii sexuale ori cochete pâna la narcisism. Nu „creatiile desantate“ ar fi trebuit sa fie „sictirite dumnezeieste“, ci absenta oricarei initiative originale, a creatiei/creativitatii în sens larg.
La finalul deceniului sapte, în opera unuia dintre cei mai nonconformisti autori români, „raspunsul“ contraculturii autohtone dat spiritului anarhic, antisistemic vestic ramâne, asadar, sceptic. Nu e loc acum de Don Quijote, nici de avangardisme. Justificarea poate fi, bineînteles, plasata în spatiul politicului, care ar genera (auto)cenzura spiritului de fronda sau caile ocolite, metaforice, parabolice, alegorice ale manifestarii sale. Numai ca mult mai adecvata îmi pare o motivare literara/culturala a particularitatilor opozitiei soresciene fata de ideologia oficiala. Dupa cum am încercat sa demonstrez, fronda programatica si radicala e respinsa tocmai pentru ca ar contrazice atât principiile relativiste ale universului sorescian, cât si vulnerabilitatea subiectului ori limbajului poetic. Renuntând sa mai deplânga o centralitate pierduta, creatorul din „Tineretea lui Don Quijote“ descopera dramatismul unei existente golite de proiectii ce depasesc imediatul cotidian.
Anti-progresista, anti-sistemica, desubstantializând orgoliile antropocentriste, în fond, anti-modernista, umanitatea „saisoptista“ promovata de Sorescu se dezice inclusiv de iluziile revolutionare. Metamorfozele fiintei sunt invariabil artificiale, depind mereu de asumarea unei noi conventii ce simuleaza doar recuperarea autenticitatii, singurele momente de evadare din acest malaxor dezumanizat provenind din contactul nostalgic si fragmentar cu un trecut al pre-iluziilor, de dinainte de constientizarea sabloanelor vietii.
Autor: COSMIN BORZAApărut în nr. 377