La 94 de ani de la nasterea scriitorului (28.06.1919, Petrila) si la 24 de ani de la moarte (17.09.1989, Craiova), opera sa înca îsi cauta locul în ierarhia literelor române. În memoria importantului scriitor a avut loc la Craiova a V-a editie a „Colocviilor Ion D. Sârbu“ (12-13 oct.a.c.), la Biblioteca Judeteana „Alexandru si Aristia Aman“ si la Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova, în organizarea si coordonarea poetului Nicolae Coande, demn urmas al celebrului sau predecesor, I.D.Sârbu, la Secretariatul literar al teatrului craiovean.
„Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, una dintre capodoperele scriitorului, nu întruneste numai coordonatele clasificatoare care i s-au consacrat. Nu este numai o scriere diaristica sau memorialistica. În taxonomia proprie, opera este considerata de catre autor un „roman politic“. Are suficiente ingrediente pentru a fi considerat si roman scris sub forma de jurnal cu caracter eseistic. Putem spune ca este o „opera aperta“, pretabila variilor deschideri, cuprinderi si interpretari. A fost comparata justificat cu „Arhipelagul Gulag“ al lui Soljenitân. Si prin titlu, se subîntelege ca scriitorul nu accepta termenul de jurnal în deplina lui cuprindere semantica. Se considera un „jurnalist fara jurnal“, marturisind si ca si-a impus sa se tina departe de jurnalul intim. Nu este o consemnare zilnica asa cum reclama jurnalul prin definitie. Mihai Zamfir, fiindca se stie ca a fost scris noaptea, l-a denumit „noctal“, inventând parodic o specie diaristica improprie, tocmai din pricina caracterului atipic al jurnalului idesârbian. Nu poate fi alaturat în vreun fel nici celui mai extins jurnal românesc, cum este cel al lui Maiorescu, de însemnari zilnice, albe se poate spune, despre fapte si întâmplari curente. Elvira Sorohan deosebeste jurnalul lui I.D. Sârbu si de jurnalul Monicai Lovinescu: „Jurnalul Monicai Lovinescu ofera un profit de date, cel al lui Sârbu îi raspunde cu o radiografie a lor, ridicata la nivelul ideii, încât nu mai are importanta deosebirea de suprafata, însemnarile zilnice, fixate calendaristic în buna traditie paterna a „agendelor“, însa în conditiile date, alarmante pentru spirit, îsi gasesc ecoul în meditatii fragmentare“. Se situeaza, se pare, mai aproape de Petre Pandrea, un alt caligraf si radiolog al epocii si al zonei, sau de Ion Negoitescu.
„Paginile acestea, consemneaza George Popescu, sunt mai curând analize, în sensul lacanian al termenului. Autorul îmbraca halatul analistului decis sa faca proba unei terapii de soc: a societatii, a epocii, a istoriei, dar mai ales a Sinelui“.
Ion D. Sârbu realizeaza deci, dupa cum se deduce din lectura celor doua volume ale „Jurnalului“, o radigrafie realista, complexa si abrupta a epocii totalitariste românesti, meditând cu durere si dezaprobare asupra decaderii morale a societatii din care face parte, simtindu-se incapabil sa intervina direct. Nu lipsesc ironia si umorul de buna calitate, sarcasmul si mai putin cincismul. Desi însemnarile sunt fragmentare, fracturate, ca într-un puzzle neordonat, integrarea lor într-un tot alcatuieste o constructie narativa si dramatica de neignorat. Ca în roman, este reprezentata veridic realitatea contemporana scriitorului determinata social, economic si politic si pusa sub observatie psihologica. Sunt prezente personaje centrale si periferice, cu interrelatiile, cu dependentele de ambient si de structura complexa a societatii. Desi nu-si facea mari sperante pentru publicarea acestor „exercitii de luciditate“, scriitorul si-a luat unele masuri de precautie, atribuind pseudodenominatii personajelor principale. Astfel, alaturi de ego-ul auctorial functioneaza alter-ego-ul, Candid, sotia scriitorului poarta apelativul Olimpia, Limpi sau „Xantipa mea“, iar rabinul, bunul prieten, se numeste Sommer. Tot parabolice si simbolice sunt si alte nume precum cel al lui Tutila, reprezentantul autoritatii sau cel al lui Caftangiu, responsabil cu cultura si alte câteva, din acelasi registru fictional. Sunt toate acestea autentice personaje de roman, dar si de opera dramatica, asa cum sunt reprezentate ele si în spectacolul teatral, „Ce mai taci, Gary?“, realizat dupa dramatizarea „Jurnalului“, realizata de subsemnatul, spectacol care se joaca pe scena Teatrului National „Marin Sorescu“ din Craiova si care a avut premiera absoluta în data de 18 noiembrie 2010. În acelasi registru, mai functioneaza si alte personaje: Mosu, Mefisto, Duhul tatalui, Duhul mamei s.a. Pe lânga aceste personaje ascunse sub nume false, întâlnim în aceste dialoguri exterioare sau interioare si numeroase altele cu numele lor adevarate, dintre români sau straini: Blaga, Liviu Rusu, Radu Stanca, Onisifor Ghibu, Preda, Plesu Liiceanu, Lenin, Hitler, Platon, Camus, Ahmatov si multe altele. Zbuciumul si framântarile scriitorului exilat într-un spatiu cumva ostil (exagerat într-un fel) prin modul cum îl marginalizeaza si îl suspecteaza, dar mai ales prin presiunea psihica pe care o fac delatorii si angajatii Securitatii, îi confera un profil dramatic autentic. Ca în roman, conflictul este de natura exterioara prin relatiile sale cu societatea Isarlâkului, dar si de esenta interioara provenind din amperajul starilor si ideilor sale de înalt nivel intelectual si etic în raport cu cel presupus scazut al comunitatii alutane în care vietuieste, dar nu se poate adapta.
Ca personaj central al asa-numitului jurnal, ego-ul autorului dezabuzat s-a imaginat si s-a proiectat însusi, dupa opinia lui Dan C. Mihailescu, în rolul unui „Lear visând la Prospero, hartuit de o Securitate fata de care Caliban facea dulce figura de… junghi intercostal. Bufonul Gary! Poate cea mai spectaculoasa aparitie a epistolarului si diarismului românesc“.
Pe lânga conflictele despre care am vorbit anterior, necesare si unei opere narative, descoperim în aceasta scriere si numeroase întâmplari cu mare încarcatura dramatica, interactiuni dintre personajele individualizate, care reprezinta diferite tipologii: ipocritul, mitomanul, lepra, turnatorul, potentatul arogant, securistul obedient, lingusitorul etc.
Conflictele au la baza opozitia dintre indivizi si existenta într-un sistem coercitiv si inuman. Personajele sunt surprinse adeseori în dialoguri conflictuale si în diferite ipostaze existentiale precum: solitudinea, inadaptarea, ipostaze esentiale, proprii „diaristului“, frica de moarte, esecul, lasitatea, necredinta etc. Cel mai complex personaj este desigur eul auctorial, privit din afara, dar mai ales din interior.
Desi s-a scris mult despre „Jurnal“, nu se pot si nu s-au putut epuiza toate ipostazele, toate aspectele societatii totalitare surprinse de spiritul acut de observatie si de potenta de psihanaliza lucida a profesorului filosof si a scriitorului moral si obiectiv care a fost Ion Desideriu Sârbu. Pe lânga numeroase si exponentiale meditatii si reflectii filosofice si etice personale viaza în opera si cele ale marilor gânditori ai lumii.
O problema acuta a epocii totalitare este desigur politica. Scriitorul nu apeleaza la o critica directa a politicii si puterii comuniste sau a dictatorului, ci uziteaza o satira aluziva, esopica si socratica, îmbracata în alegorie si pamflet, fiind astfel cu atât mai persuasiva: „Puterea – ca vraja, slava, otrava – intra prin fotoliu, prin iscalitura, prin cravasa, pistol sau pulan, dar mai ales prin aplauzele la sedinta, tribuna, piete. Lingusitorii sunt creati de putere, fiindca ei creeaza puterea puternicilor, un stab devine inuman din clipa în care i se da posibilitatea de a-si trece subalternii în rândul obiectelor neînsufletite“. Aceste flori de stil si acest limbaj literar autentic nu apartine nici pe departe unei opere de granita, ci uneia de literatura pura, cu toate atributele de rigoare.
În timp ce o parte a intelectualitatii îsi pazeste pielea prin colaborationism, poporul manânca absurd pe pâine: „Mâncam absurd si producem doar mizerie. Tot ce este real este si suprareal, si subreal; ceea ce ar fi rational nu ne apare decât în vise, înjuraturi sau ascunse sperante, obosite si muribunde“. Iata deci o schita de radiografie exacta a starii societatii românesti antedecembriste. Intelectualul, cel care ar trebui sa fie din principiu si prin definitie opozantul dictaturii, este „un clovn al puterii, acest histrion al tuturor utopiilor ideologice, acest inteligent ce se prosteste cu numele, în numele ratiunii si stiintei“. Aceasta reprezentare negativa a rostului intelectualului în societate este încrustata în conceptia si perceperea populara. Astfel, tatal miner al scriitorului, îi va spune fiului: „Te las sa te faci profesor, dar daca aflu ca te-ai facut intelectual, îti rup gâtul“. Tatal, în acest sens, avea un exemplu concret, pe doctorul Petru Groza, o cunostinta apropiata.
De fapt, onest cum era, Ion D. Sârbu nu scoate din cauza nici propria persoana. Pune în gura Olimpiei un autoironic portret parabolic, relevabil: „Asa îmi spune Limpi, un scriitor ce debuteaza mereu (fara succes, doar cu succese), un socialist fara ideologie, un crestin fara confesiune, un filosof fara sistem si memorie, un semicetatean tolerat, un transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un român austro-ungar, un filorus antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii si cu Iosif din Arimateea, un estetician est-etic, un liberal îndragostit de propria baba, un proletar plin de lumpen-diplome, un miner fara lampa, un minisocrate de unul singur ce nu a vazut Atena si nici cartela de cucuta nu are, un Danton primind zilnic picioarele în fund de la Robespierre-ul blocului, un batrân ramas în mintea copiilor, un evreu dat afara din comunitate, un siit-sunit încercând sa ramâna un crestin-copt într-o Armenie tot mai turceasca, un neamt incapabil sa repare o siguranta, un biet sergent într-o armata ce se retrage de 40 de ani, un „zoon antipolitikon“, o maimuta a bunului Dumnezeu, un cacat în ploaie, un…“. Am lasat portretul citat sa curga în întreaga sa splendoare ca sa argumenteze ideea, înca o data sau de mai multe ori, ca „Jurnalul“ idesârbian este o reala si valoroasa opera literara. Prin particularul luat asupra-si, scriitorul creeaza o veritabila reprezentare generala a individului într-un spatiu identitar fara principii existentiale rationale si fara un orizont de asteptare previzibil si reparator.
Politica economica totalitara aparent victorioasa, asa cum reiesea din cuvântarile „celui mai iubit“ si din raportarile demagogice ale servililor nomenklaturisti, a adus tara la sapa de lemn, într-o stare catatonica inimitabila. Saracia, în conceptia autorului, e o boala rusinoasa, dar vindecabila, numai ca la sfârsitul secolului al XX-lea (ca si în primele decenii ale celui de-al XXI-lea, adaugam), leacul e foarte scump si dureros, pentru ca saracia a pus stapânire si pe sat si pe oras. Starea catatonica este explicata prin exemplul câinelui pavlovian caruia odata ce i se creeaza reflexul conditionat, saliveaza si fara sa i se mai livreze bucata de carne. Asa se explica faptul ca la sarbatorile politice se umpleau vitrinele de mâncaruri în scopul crearii asociatiei respective. Se derulau succesiv îngheturi si dezgheturi, încurajari si amenintari, libertate si teroare, mascari si demascari, ca sa se creeze starea de letargie, de catatonie, de indiferenta. Din acest punct de vedere, lumea perioadei de sfârsit de deceniu comunist primeste din partea lui I.D. Sârbu o încadrare revelatoare: „Traim într-o lume postmarxista, postnietzscheana, poststalinista, postsartriana, traim în plin postsocialism. (Poate pentru ca suntem în plin post socialist.) Caracterul pagân al postului crestinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospatul ce va veni dupa: noi postim mai mult «patristic»: cu gândul la ospetele ce au fost, ce nu se vor întoarce niciodata…“
O alta cauza a degradarii fiintei nationale a fost si îndemnul sau presiunea pentru pierderea credintei. Departând omul de biserica, acesta ramâne în puterea diavolului. Si „cel care încheie un contract cu diavolul îsi pierde umbra. Si imaginea în oglinda. Înseamna ca Lumina l-a parasit. Orice fel de putere este un „morsus diavoli“. Un contract iscalit cu sânge si platit cu vesnicie“. Aceste reflectii exprimate oarecum metaforic sunt însa demne de luat aminte si de a fi introduse într-un îndreptar etic si moral al unui popor care doreste emanciparea politica, sociala, istorica. Ascultând „Duhul mamei“, autorul da glas unui principiu sacru: „Nu ajunge sa te rogi: trebuie sa te transformi în rugaciune“.
Rugaciunea si meditatia transcendentala ar fi putut fi ultime forme inteligente de rezistenta reflexiva, de opozitie, a elitelor intelectuale, cât si a celor umiliti sau obiditi. Prin chemarea Cerului, prin obligarea materiei sa simta izolarea spiritului, se va realiza lasarea Puterii sa devina propria sa slabiciune incurabila, gloseaza astfel autorul.
Rechizitoriul critic facut presei, cu referire mai ales la cea occidentala, fiindca a noastra era aservita complet dictaturii (cu trimitere previzionara la cea de astazi) o considera „ca o lingura în toate ciorbele“ si gata „sa sacrifice secretul unei strategii de un secol pentru senzationalismul gazetaresc al unei stiri-bomba de o zi“.
O interesanta alegatie îi confera autorul notiunii de Revolutie, pe care o defineste ironic ca fiind mai mult decât o schimbare de regim politic si de sistem social, cât mai ales o schimbare de Clima si Climat. Si în stil pamfletar si parodic îi atribuie trei mituri false:
– Obsesia revolutiei continue prin vorbe si discursuri, ajunsa în faza apararii cuceririlor de fier-beton consolidate;
– Sedinta ca forma superioara de munca, cu analize, masuri, sarcini etc.;
– Lipsurile, ramânerea în urma, criza, eradicate prin lecturi infinite din ultimul mare gânditor al tarii !
În radiografia totalitarismului, mai este reprezentata si problema taraneasca si a mortii satului, prin exodul comandat al taranilor la oras. Se presupune ca s-a creat astfel un sat nou, diferit de cel traditional. Cu mâhnire, autorul deplânge faptul ca „În vechiul sat, prostul exista pe cont propriu. Tare ma tem ca în noul sat românesc, prostul functioneaza pe banii statului, are putere, titluri, relatii etc“. Este si acesta unul din nenumaratele adevaruri exprimate de I.D. Sârbu, cu valoare premonitorie.
Dictatura era, dupa cum se stie, înconjurata de lingusitori, laudatori, aplaudaci, raportori de cifre de productie false, dar si de securisti si provocatori. Unul dintre „cei cinci provocatori“ din cartier îl interpeleaza pe profesor despre inutilitatea limbilor straine cunoscute. În raspuns acesta le enumera: franceza, germana, engleza, maghiara si italiana si spune ca acestea alcatuiesc o singura limba, limba europeana. Iar „limba rusa – în care nu citesc, dar pe care o vorbesc si o înteleg – o am rezervata pentru dialogurile mele politice cu puternicii lumii, cu actualitatea si cu utopiile viitorului meu luminos“. Si în sfârsit, „Limba Româna, în afara de faptul ca e limba mea de serviciu, unealta mea de productie si creatie, o consider casa Fiintei mele (…) scheletul si sufletul Fiintei mele nationale si universale“. Ce alte cuvinte demne de un patriot sui generis se mai pot exprima?
În final voi releva unele premonitii ale marelui carturar si scriitor care a fost si ramâne Ion D. Sârbu. Iata cum prevede cu claritate venirea unor vremuri nu asa cum ne-am fi asteptat când ne-am eliberat de dictatura: „Vine o perioada de ciuma, iconoclasm, vânare de vrajitoare, procese ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este si cum arata tapul ispasitor? Pentru deraierea cosmica ce are loc, vom avea nevoie de un acar Paun cât Himalaya – sau de un Christos de marimea soarelui nostru“. Sau, în alt context, secolul XXI este radiografiat si mai catastrofic: „Poate ca secolul XXI nu va fi decât un singur tipat: «Fratilor, am gresit, stânga-mprejur, fuga mars înapoi în pesteri». Cuvinte preluate de scriitor din drama sa, «Simion cel drept». Deprimante concluzii, dar pare ca realitatea româneasca postdecembrista le-a certificat.
Câteva aprecieri critice: „Jurnalul e pesimist, fara a fi mizantropic. El cuprinde, pe lânga amintiri si confesiuni, multe consideratii politice, extrase de lectura, comentarii critice. Autorul sta de vorba cu propriile personaje din romane, povestiri si piese“ (Nicolae Manolescu); „Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau Noica, DUI-ul lui Gary Sârbu este o capodopera de suprarealism ubuesc si grotesc gogolian, de (inutila) inventivitate diabolica si caricatura jalnica. Supremul triumf, fie si postum, al victimei: urmaritorii i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune hipnotica“ (Dan C. Mihailescu); „Fara a uita ca jurnalul, ca gen contemporan, îsi refuza orice definitie fixa, cu exceptia poate a libertatii si diversitatii formulelor de punere în pagina, mereu singulare, lucrarea în doua volume a lui I. D. Sârbu se demarca totusi net fata de minima cerinta a notatiei cotidiene cronologice specifice jurnalului“ (Izabella Badiu); „În fond, cred ca autorul «Jurnalului unui jurnalist fara jurnal» impune un stil autenticist al urgentei comunicarii si al limbajului anticalofil (dar colorat) a carui marca e conferita de ironia autarhica si umorul subsecvent. Jurnalul iese din intimitatea faptului biographic si devine literatura, o literatura a fragmentului conceputa într-o directie paralela cu a prozatorilor din Scoala de la Târgoviste, literatura confesiva cu turnura eseistica.“ (Nicolae Oprea);
„Cine citeste Jurnalul nu poate sa nu fie uimit de varietatea lecturilor sale – citea în germana, franceza, engleza, italiana si, ei, da, chiar în maghiara! –, dar mai ales de cultura sa politica (orice puscarias politic este un om deja cult). Într-o vreme când generatiile mai tinere se laudau ca citesc poezia beat americana sau papii critici ai postmodernismului, Sârbu citea cartile unor George Orwel, Arthur London, Raymond Aron, André Glucksmann, Karl Popper sau François Revel.“ (Nicolae Coande).
Autor: TOMA GRIGORIEApărut în nr. 445