V.A. Urechia, Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882), Iaşi, Polirom, 2014.
Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882) de V.A. Urechia este o autobiografie dublată de o serioasă documentare, astfel încât ceea ce se relatează poate constitui un real suport pentru cercetările de natură istorică, volumul depăşind, aşadar, zona de interes a filologilor. Personajul narator pare că îşi atribuie de la început rolul unui simplu observator la numeroasele transformări prin care au trecut Principatele române, lăsând altora prim planul vieţii socio-culturale: „De ce numai oamenii iluştri să aibă prin memoriile lor confidenţa vieţei lor şi nu şi bărbaţii mai puţin cunoscuţi pe lume? După cum nu sunt ilustraţiuni eroii atâtor romanuri şi nuvele ce zilnic se publică în toate limbele şi totuşi acele scrieri sunt cetite şi unele au chiar căutare deosebită, tot asemenea s-ar putea să prezinte oarecare interes şi o pagină, două, din povestea vieţei mele. (…). Povestea vieţei noastre poate să intereseze şi istoria contimporană prin faptul că împrejurările ne-au pus în relaţiune cu cei mai mari bărbaţi ai naţiunei şi că am avut nemeritata onoare de a fi colaborator al multora din ei”. Dar în realitate V.A. Urechia a fost foarte aproape de toate evenimentele importante prin care a trecut naţiunea română, a stat la baza a numeroase proiecte legislative, a avut un rol central în întreaga prefacere socială şi culturală a ţării. El nu doar a stat în preajma unor oameni iluştri, ci a fost unul dintre ei, în ciuda faptului că istoria i-a conferit un rol mai mic decât ar fi meritat.
De la început, lucrarea surprinde prin precizia amănuntelor pe care le oferă. Mâna sigură a memorialistului restituie cât se poate de exact scene relevante pentru demersurile sociale, politice, culturale, salvându-le astfel de primejdia uitării. Aceste relatări nu sunt deloc aride, paginilor bine documentate imprimându-li-se dinamism şi, uneori, dramatism. Scheletul acestor memorii pare un adevărat roman al formării. De o atenţie deosebită se bucură numeroasele şcoli prin care cel în cauză a trecut şi şi-a desăvârşit pregătirea. Nu lipsesc nici numele profesorilor însoţite de caracterizări succinte referitoare la vocaţia acestora pentru misiunea pe care o aveau de îndeplinit. Până la un punct cartea are un caracter autobiografic mai pregnant, fiind mult mai dese referirile la viaţa proprie, chiar intimă a lui
V.A. Urechia. Astfel, „primele bătăi de inimă” sunt consemnate cu vădită nostalgie. Întregul său demers intelectual, întreaga sa creştere a avut la origine un bileţel de amor în care i se promitea că va fi aşteptat să-şi desăvârşească studiile în străinătate pentru a avea în ţară un nume mai bun şi mai demn de aleasa inimii sale: „la umbra unui tufiş deschid bileţelul, cu mâini tremurătoare, şi citesc trei vorbe: «Lucrează, ajunge, te aştept!». Soarta mea era fixată. Nu un «mane, tekel, fares» îmi apărură pe zidurile mitropoliei, ci o promisiune de viitor fericit, cum abia puteam spera. Pot spune că acelui bileţel datoresc toată existenţa şi toată lucrarea mea de 50 de ani”. Iar această lucrare a însemnat o carieră ce greu poate fi definită într-un singur fel, având în vedere evantaiul larg al preocupărilor şi abilităţilor lui V.A. Urechia. Cert este că, după cum s-a arătat mai sus, a interacţionat cu foarte mulţi oameni din prima linie a culturii şi politicii româneşti, demonstrând în repetate rânduri calităţi de coordonator a numeroase proiecte. Când vorbeşte despre învăţământ, nu uită să amintească reforma acestuia realizată în mai mulţi paşi. Deoarece prin natura funcţiilor pe care le-a ocupat a avut posibilitatea de a călători foarte des în străinătate, memorialistul face des comparaţii între ceea ce se întâmpla la acea oră în ţările mai civilizate şi situaţia problematică a Principatelor române. Trebuie amintit şi faptul că V.A. Urechia a apărat în repetate rânduri cauza românimii prin numeroase articole apărute în presa din străinătate, remarcându-se drept una dintre cele mai importante voci ale conştiinţei naţionale. Autorul înregistrează totul cu lux de amănunte. Probabil că atunci când nu-şi aduce aminte ceva cu exactitate apelează la arhiva personală sau la articolele din presa vremii. Este martor la mari evenimente ale societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printre ele, episodul detronării lui Mihail Sturdza, perioada de ocupaţie austriacă, revoluţia de la 1848 şi înăbuşirea ei, venirea în ţară a principelui Carol I, intrarea în ţară a armatei ruseşti, unirea principatelor.
Scrierea lui V.A. Urechia este un document de epocă foarte preţios pentru că înfăţişează societatea românească în plină transformare. În afară de evenimentele menţionate mai sus la care a participat, joacă un rol activ în înfiinţarea unor instituţii moderne, printre care Societatea Literară, viitoarea Academie Română, Ateneul, Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni ş.a. Sunt consemnate şi primele încercări literare, broşurile Mozaicul literar şi Grinda de aur, precum şi Un vis, pentru care a fost felicitat de Vasile Alecsandri şi de alte personalităţi ale timpului. Memorialistul ştie să creeze tablouri emoţionante mai ales atunci când sunt evocate scene care i-au produs o impresie foarte puternică. Întâlnirea cu George Sand e una dintre acestea: „După ce luă fine ceremonialul prezentărilor, când d-na Sand redeveni ceea ce era, o mare observatoare, o neîntrecută pictoreasă de oameni şi de lume, când ea cu un grai viu colorat, abundant şi plastic, începu a ne povesti din subiectele ce-şi propunea să scrie, eu îmi ţineam răsuflul ca să nu pierd nimic din mărgăritarele ce înşira…(…) De atunci sunt 46 de ani şi nu pot uita pe George Sand, cum nu pot uita şi lecţiunea ce am primit, că o femeie ca toate femeile, ca orice burgheză împletind ciorapi ori luând spuma cu linguroiul de pe oale la bucătărie, poate – când trebuie – să fie mai ideală decât atâtea zvăpăiate, pretinse poete şi scriitoare, cari nu sunt decât ridicole…”.
Prin tot ceea ce face, V. A. Urechia se dovedeşte a fi un naţionalist care nu se limitează la a se confunda cu nişte sloganuri lipsite de conţinut. Ştie unde să îşi exercite cel mai des profeţiile de credinţă, anume, în străinătate, în ţările civilizate ale Europei. A acţionat dinspre exterior, către interior, aceasta dovedindu-se o strategie ce i-a adus de multe ori succes. Acţiunile sale nu au fost întotdeauna aprobate de contemporanii săi. Pe cât a fost de apreciat pentru patriotismul său sincer şi pentru alte calităţi, pe atât a fost de criticat pentru unele demersuri ce nu au avut finalitatea dorită. Leonidas Rados, cel care a îngrijit ediţia autobiografiei Din tainele vieţei. Amintiri contimporane, aminteşte în studiul său introductiv o parte din criticile ce i-au fost aduse cărturarului român. I-a fost reproşată graba şi superficialitatea cu care îşi redacta unele lucrări, fapt ce l-a condus la unele erori ştiinţifice. În acest caz, oponentul cel mai sever i-a fost chiar prietenul său Hasdeu. Un alt exemplu îl constituie faptul că studiul de patologie literară Beţia de cuvinte al lui Titu Maiorescu îl viza direct pe memorialist. De altfel, întreaga polemică a lui V.A. Urechia cu junimiştii a fost centrată pe principiile antagonice dintre direcţia nouă şi direcţia veche reprezentată de memorialist. Nici Eminescu nu l-a iertat pe Urechia cu privire la activitatea de literat a acestuia. Alţi detractori au fost: N. Iorga, Lazăr Şăineanu, Barbu Delavrancea, criticile fiind perpetuate şi de G. Călinescu.
Ca mulţi alţi memorialişti din secolul al XIX-lea, V.A. Urechia este foarte atent la transformările politice din societatea românească. Le punctează cu precizie, oferind informaţii foarte preţioase de natură istorică. E adevărat că multe dintre aceste transformări le restituie în funcţie de persoana sa. Nu uită niciodată să-şi aducă sieşi laude şi să consemneze omagiile ce i-au fost aduse de-a lungul timpului de către diverse personalităţi ale căror nume nu le uită niciodată. De aici, impresia de megalomanie care i-a atras numeroase antipatii şi l-a expus la diverse ironii din partea contemporanilor. Leonidas Rados aminteşte că „la sfârşitul deceniului VII, V.A. Urechia devenise, fără să vrea, eroul unui ciclu de relatări în revista Traian, ce au drept numitor comun axioma că nimic nu se poate construi în România fără participarea bunului patriot şi titratului profesor de literatură şi istorie. Nihil sine Urechiă, avea să rămână una din ironiile care s-au lipit de memorialist fără a putea fi dezlipite vreodată: «Sărmană Academie Română! Trebuie să te supui şi tu legii universale, în puterea căreia nimic nu se face pe faţa pământului fără un grad de paternitate a d-lui Urechiă!. Congres pan-latin – Urechiă! Ateneu – Urechiă! Grădina de tir – Urechiă! Comitet teatral – Urechiă! Macedonia – Urechiă! Arheologie – Urechiă!»”.
În ciuda acestor ironii, îndreptăţite sau nu, ar fi nedrept să se piardă din vedere calităţile reale ale lui V.A. Urechia, ca, de pildă, abilităţile diplomatice de care a dat dovadă în mai multe rânduri: „Ştiu, Excelenţă, răspund eu întrerupând. Dar veţi conveni lesne, Excelenţă, că guvernul de la Budapesta se impresionează de prea puţin lucru. Ce este de a ni se cere nouă de d-ta şi ce este a vă cere noi d-tale este să respectăm cu scumpătate hotarele fizice ce împrejurările au pus între România şi Ungaria. Apoi sper că de aşa nerespect n-aveţi a vă plânge… Întrucât d. Colonel Gorjan, publicând o hartă a Daciei în care înglobează Ardealul şi Bucovina, poate să ne emoţioneze? Apoi noi de la guvernul României vă putem arăta zeci de cărţi şi hărţi ungureşti în care se pomeneşte de o Ungarie întinsă până la Marea Neagră şi n-am adus nici o reclamaţiune”.
Aşadar, V.A. Urechia a fost o personalitate controversată a timpului său, care s-a manifestat în multe planuri şi a adus contribuţii importante atât în domeniul socio-politic, cât şi în cel literar artistic. După cum s-a văzut, multe dintre iniţiativele sale au fost aspru criticate de contemporani, dar, redescoperite după o vreme, ele fac dovada unui spirit flexibil, pătruns de cele mai bune intenţii, care a fost dispus întotdeauna să-şi recunoască greşelile şi să-şi asume cu superioritate criticile.