Confesiune vibranta

Maria Octavian Pavnotescu, Viata ca reprezentare, Editura Junimea, Iasi, 2012

Profesoara, s-ar spune, prin predestinatie (renumita profesoara de româna), autoare de manuale, ca si de sinteze didactice, incluzând analize („O istorie a poeziei românesti“, „Istoria poeziei si a dramaturgiei românesti“), Maria Pavnotescu si-a descoperit (potrivit dezvaluirilor din ultima sa carte), de timpuriu, vocatia pentru forme diverse ale activitatii spiritului, de la istorie la matematica, de la poezie la desen. Facatoare de versuri, înca din copilarie, unele dintre ele i-au aparut, pe când era eleva, în „Scrisul banatean“, iar în studentie a început sa semneze în „Contemporanul“, „Gazeta literara“, „România literara“, „Luceafarul“, „Steaua“, „Tribuna“. La maturitate, sub semnatura Maria Octavian, a scos trei volume: „Poezii“ (1960), „Paradis arhaic“ (1969) si „Anotimpuri“ (1977). Recent, a debutat si în memorialistica. Editura Junimea i-a publicat volumul (cu titlu nu tocmai adecvat) „Viata ca reprezentare“, semnat Maria Octavian Pavnotescu. Volum postfatat de A. Gh. Olteanu.
Cartea s-ar putea subintitula, asemenea „Santier“-ului lui Mircea Eliade, „roman indirect“. Autoarea îl considera „jurnal“. Si chiar este, prin subiectivitate, prin stil, prin „autenticism“, prin directitatea comunicarii, nu însa si prin compozitie. În sensul riguros al termenului, jurnalul contine însemnari zilnice. Scrierea Mariei Octavian Pavnotescu monteaza însa fragmente autobiografice, destainuiri, autoanalize, notatii de tot felul, desfasurate nu cronologic, ci în functie de fluctuatiile memoriei afective. Memoria afectiva simultaneizeaza situatii, date ale constiintei aflate pe secvente temporale din perioade diferite, de la cele mai vechi amintiri la incidente sincrone redactarii textelor rememorative. Caci, formal, sunt mai multe texte. Cartea cuprinde treisprezece „scrisori neexpediate“. Asa-zisul „jurnal“ e un „roman indirect“ epistolar. Fiecare „scrisoare“ îsi are tema proprie, cu variatiuni si divagatii. Nu numai „timpul trairii“, ci si „timpul amintirii“ coreleaza (uneori, în cuprinsul aceleiasi „scrisori“, compusa în mai multe etape) experiente existentiale si fenomenalitati psihice de acelasi gen traversate la vârste si în împrejurari diverse. Segmentele de autobiografie nu resuscita, de la sine înteles, în ordinea desfasurarii lor în timpul real, ci sub actiunea „hazardului obiectiv“, provocat de curenti ai subteranelor constiintei. Convergenta acestora aduce varietatea de tonuri, adecvate naturii continuturilor discursului narativ, la acelasi diapazon. Sincretizând moduri expresive proprii mai multor specii prozastice, epistolar, romanesc, eseistic, „Viata ca reprezentare“ e, în esenta, o confesie. O confesie în buna parte crispata, lirica subtextual în totalitate, vibranta, cu intermitente accentuari de o intensitate dramatica.
Continutul unor rememorari desteapta în amintirea cititorului ecouri din literatura româna si universala a damnarii biologice. Scrisul Mariei Pavnotescu emana mai cu seama din suferinta, asa cum, în piesa lui O’Neill „din jale se întrupeaza Electra“. O prima sursa a suferintei e de natura trupeasca. Autoarea „Vietii ca reprezentare“ a avut parte de experiente ale chinuirii trupesti analoage celor îndurate de Proust, de Nikolai Ostrovski, de M. Blecher. Pe ultimul îl si mentioneaza, de altfel, în carte. La noua ani, ea s-a îmbolnavit de poliomielita si a stat zece ani în spitale. Dupa aceea, a avut dificultati la mers. Mergea schiopatând, din cauza degetului mare al unui picior, strâns sub forma de ciocan. Degetul a trebuit operat. În cursul anilor, scriitoarea a suportat multe alte operatii, cea mai grea fiind a unei luxatii la sold. Patimirilor biologice li s-au adaugat altele, familiale si de natura istorico-sociala. Ca studenta, a avut „probleme de dosar“, întrucât tatal sau fusese ofiter superior. „Norocul“ ei a fost ca parintii se despartisera. În virtutea acestui fapt, a putut sa-si continue si sa absolve facultatea: nu cea de istorie, la care se înscrisese, dar cea de filologie. Casnicia i-a fost zbuciumata, ca a mamei sale, si s-a încheiat prin moartea prematura a sotului.
Lirica prin palpitul emotiv permanent, manifest sau surdinizat, confesiunea se sustine „epic“ prin evocarea unor „întâmplari“, fie din existenta obiectiva, fie, precum cele narate de Blecher, din „irealitatea imediata“: din visuri si din practici paranormale, ezoterice. Prima dintre acestea din urma a trait-o la noua ani, ca preaviz la declansarea poliomielitei. „l-am vazut pe diavol lânga oglinda (…) era îmbracat ofitereste, ca pe vremuri, pantalonii aveau vipusca rosie si ochii i se rostogoleau în orbite“. Anterior, asistase la sedinte spiritiste, tinute în casa rechizitionata a bunicului, de un soldat rus. Zeci de ani mai târziu, parcurge destinatii halucinante în Brazilia, la Abadiania, unde se duce, repetat, pentru „operatii spirituale“, efectuate de bizarul vindecator Joao Dedeus. Faptele reale reconstituite sunt jalonate îndeosebi de pregatirea scolara, în conditii extrem de precare, de procesul formarii intelectuale, punctat si de ardente amoruri, de activitatea profesionala, în învatamânt (incluzând si prelegeri la licee din Basarabia si Bucovina, si o detasare tocmai în Maroc), de activitati culturale si pedagogice, – nu fara destainuirea unor tensiuni din viata conjugala.
Din tot ceea ce relateaza în carte rezulta ca factorul salvarii din ghearele ursitei crude a fost, pentru Maria Octavian Pavnotescu, scoala. Evocând aceasta institutie, memorialista spune ca „a iubit-o ca pe o fiinta vie“ si ca „scoala si elevii mei“ au fost „cel mai puternic suport din viata mea“. Muncii de câteva decenii în colegiul national Sf. Sava, cu toate implicatiile ei, ambiantei de acolo, colegilor si mai ales elevilor, le sunt consacrate, în volum, cele mai gingase, mai duioase, mai vibrante pagini. Dintre toate realizarile pe care si le mentioneaza cu insistenta, cea cu care profesoara Pavnotescu se mândreste mai mult e promovarea de elevi eminenti. Naratoarea nu oboseste sa specifice ca elevi de ai sai obtineau, an de an, cele mai multe si mai mari premii la olimpiade, ca mai toti cei ce se prezentau la concursuri de admitere în facultati le câstigau, ca multi aveau sa devina somitati ale învatamântului mediu si superior, ca si în diverse ramuri ale culturii si ale stiintei, ale vietii sociale, în tara si în strainatate. Printre numerosii nominalizati figureaza Corneliu M. Popescu, poet mort în primavara vietii, talmacitor al poeziilor lui Eminescu în englezeste atât de iscusit încât a fost ales membru al Academiei din Londra, scriitorii Angela Martin, Silviu Angelescu, cineastii Alexandru Darie si Miruna Coca Cosma Teoharie, medicii Cristian Bartoc (consultat de presedintele Clinton), Alexandru Blidar, Ovidiu Bajenaru, oamenii politici Adrian Nastase si Mircea Geoana. Alaturi de fostii elevi, memorialista evoca si o seama de profesori de la Sf. Sava, precum si pe unii dintre profesorii avuti la universitate, în special pe Tudor Vianu si Zoe Dumitrescu-Busulenga. Chiar adresantul celor 13 scrisori este un profesor universitar, anonimizat sub vocabula Profesorul. Cu duiosie îsi aminteste evocatoarea de prieteni din literatura si presa, mai cu seama de Viorica Ciorbagiu, careia, zice într-un loc, „îi datorez toata cariera mea“, de prieteni din copilarie, de rude si, bineînteles, de parinti. În termeni dintre cei mai afectuosi vorbeste despre fiica ei, scriitoarea Roxana Pavnotescu, domiciliata în New York, si mai ales despre nepoata, Arina. Nu omite sa descrie satul natal, Sânnicolaul Mic, cu incursiuni în climatul lui spiritual, structurat de datini, legende, practici cultice.
O însusire definitorie a volumului „Viata ca reprezentare“ este elevatia intelectuala. Reconstituindu-si „timpul pierdut“, memorialista îl si gândeste. Feluritele relatari sunt însotite de reflectii, de insertii livresti, de referiri la scriitori, la opere, la curente si modalitati literare. Sensibilizante, rememorarile sunt si instructive. Mergând la inima, ele stimuleaza, în acelasi timp, intelectual.
În ciuda imenselor greutati suportate în permanenta, a tuturor suferintelor, dezamagirilor, frustrarilor ce i-au fost harazite, Maria Pavnotescu a luptat necontenit împotriva destinului ostil, nu s-a lasat înfrânta, nu s-a blazat si nu s-a înrait. Rememorarile ei învedereaza o irepresibila putere de a ierta si o inepuizabila disponibilitate de dragoste, de daruire.