Nicolae Coande, Vorba Iago, Târgu-Jiu, Ed. Maiastra, 2012
În recenta sa antologie, poetul craiovean Nicolae Coande (despre care am mai scris) pare sa faca o selectie cu un alt relief decât volumele initiale din care culege: eliminând „Fincler“ si „Folfa“, adica tocmai plachetele în care abunda realul „prozaic“ si atitudinea sa de oroare fata de „Isarlâk“-ul craiovean vituperat si de Ion D. Sîrbu, are în vedere un cu totul alt „proiect“ mult esentializat si cu conotatii mult mai profunde. Nu stim daca, eliminând, a mai si modificat, caci, repetam, nu avem la îndemâna seria cartilor sale de poezie, dar, oricum, el ne apare acum, mult mai limpede, într-o ipostaza sensibil radicalizata.
„Tema“ sa monotona, asa zicând, este acum, mult mai vizibil, conditia poetului, numai ea, confundata pâna la identificare cu conditia ontologica a tuturor oamenilor. Faptul ca poezia face parte din om, ba chiar din datul sau amarnic, s-a generalizat si s-a acutizat, mai ales în timpurile noastre, într-un mod nemaiîntâlnit, am spune. A fi poet este, se pare, conditia umana cea mai dezastruoasa si totusi inalienabila: „Nimic nu întrece dezastrul de a fi poet“, afirma Nicolae Coande, agravând în mod oracular fraza ce s-ar putea formula astfel: „Nimic nu întrece dezastrul de a fi om“. Prin nimic salvatoare, poezia este pusa la îndoiala de un „disident“ profund al ei, de un damnat fara scapare. În viziunea lui, mai ales în primele volume din cele antologate, pare ca poezia si-a pierdut pâna si acea functie „conciliatoare“ pe care i-o atribuia o estetica de tip rational.
Antologia lui Nicolae Coande elimina mai ales poemele lungi, cu simbolism fumegos, si pastreaza poeme scurte, apodictice, însa prin aceasta nu mai putin hermetice, la prima lectura. Cititorului îi trebuie destula pacienta pentru a intra cum trebuie pe aceeasi lungime de unda vibratoare cu poetul si a-i sesiza mesajul dincolo de cuvinte. Ceea ce devine mai clar în ansamblul volumului este prezenta unui eu-poet ce-si asuma un discurs „de rol“ sau de masca (persona), care se traieste pe sine nu doar în ipostaza de marginal (primul volum al lui Coande se si intitula „În margine“), ci aproape ca un „duh“ metempsihotic, un nemort-neviu ce trece prin epoca fantomatic, ireal, ca „spirit“ ce-si refuza întruparea: „Nu pot sa râd în secolul astora nici mort/ ascuns în propriul meu creier/ sunt omul din pod/ lasati sobolanii sa vina la mine“ („În secolul astora“). Aceasta ipostaza, de spirit care nu mai vrea sa se faca om, era mult mai prezenta – si se vede abia acum – (si mai terifianta prin „mizerabilismul“ ei subliniat) în primele trei volume, cel putin. Noua ni se pare ca acest filon, încarcat cum trebuie cu mai multa „carne“ poetica, l-ar fi putut duce pe Coande la o mare poezie, mai mult decât ne da prilejul sa vedem actualmente. Pe alocuri, cu o anumita coerenta, pare ca citim un fel de poezie post-mortem a unui Iisus negat, ce nu mai are puterea reînvierii nici pentru sine, nici pentru om, deoarece s-a pierdut, odata cu omul identitatea sacra a conditiei umane. Alteori, identitatea Poeziei însasi ca figura feminina s-a pierdut – ramasa „frumoasa“ doar în amintire si irecuperabila: „Absenta ei cu picioare frumoase. Chiar aceste mâini/ care o descriu – nu exista/…/ Obscur un duh îmi umbla prin minte – Talitha cumi./ Dar nu pot – eu nu sunt Eu“ („La frontiera – I“). Macar pentru acest poem si pentru altele, destule, conditia negata a Poetului ar merita redezbatuta, deoarece, mi se pare, ea capata conotatii inedite la Nicolae Coande, unele forte, ca sa spunem asa. Daca legam aceasta conditie degradata a poeziei „Moartea lui Dumnezeu“, proclamatie bine-cunoscuta a epocii postmoderne, poate n-ar strica sa reamintim o butada filosofica deja celebra: „Dumnezeu a murit, o stim. Dar se pare ca nici omul n-o duce prea bine“. Poezia s-a scindat periculos în epoca în care însasi viata marginalului e amenintata. Mai vechiul ideal estetico-romantic pare sa fi fost doar apanajul învingatorilor. Vazut rasturnat, el pare sa fi devenit de-a dreptul diabolic; pentru victima, viziunea sublim-poetica are alte conotatii: „Ceva orbitor li se arata: unuia clarul de luna/ celuilalt/ peretele întunecat de care sta agatata luna“. Acestea fiind zise, prea putin mai conteaza daca poetul este sau nu optzecist, asa cum se straduieste sa demonstreze Al. Cistelecan în postfata antologiei lui Nicolae Coande. Tot atât de putin începe sa conteze si daca poetul este sau nu „implicat în existential“, în sensul prezentei „concretului palpabil“. Citatele date în acest sens, în amintita postfata, chiar si cel din subsemnata, sunt mult mai putin concludente, ramânând cam pe dinafara textelor analizate si vehiculând doar niste generalitati, daca le privim comparativ cu problema – mult mai dureroasa – ce pare sa stea la baza acestui nou „proiect“. Precizam ca, în ceea ce ne priveste, în momentul scrierii primei cronici, noi nu-i citisem deloc pe ceilalti critici ce s-au exprimat cu privire la poezia lui Coande (cu exceptia lui Marin Mincu, aflat la îndemâna).
Repetam: imaginea dominanta pe parcursul antologiei actuale este tot timpul aceea a poetului devenit un fel de figura zombificata, ce bântuie în interregn, fara loc si timp, „nici înger, nici drac“, un nemort-neviu, „ceva din Dumnezeu exilat din Dumnezeu“, un „fulb“, adica „un poet mort prin oasele lui cânta vântul“, un fel de rege detronat, vietuind doar ca idee care „bântuie în capul unuia“, un „orb“ care a fost osândit pentru ca a vazut „goliciunea“ lui Dumnezeu s.a.m.d. Si înca o data: însusi temeiul poeziei este pus la îndoiala în epoca în care omenirea se scindeaza catastrofal în calau-victima: „Pentru sobolanul haituit de pisica poezia nu înseamna/ nimic“ („O viziune a fiecaruia“). Poetul îsi asuma aici conditia de Iuda, simtind – cu partea de constiinta care ia act de aceasta grozavie – ca frumosul însusi este doar apanajul tradatorului, al lui Iago, al spiritului pervers si instigator si nu mai exista o polarizare precisa a „înaltului“ si a „adâncului“. Poetul, îngrozit de propria-i conditie, ezita sa opteze pentru vreunul dintre ele: „nimic din aerul tare al înaltimilor în poemele mele./ nici o asemanare cu adâncul acestei lumi“. Spiritul sau „pluteste“ fara directie, deoarece urmele lasate de un Dumnezeu „plecat de-acasa“ nu duc nicaieri. Toate acestea, vedem, nu prea mai au de-a face cu „concretul palpabil“; ba chiar i-am putea reprosa poetului ca e prea transant în afirmatii ce nu au decât sporadic expresivitate, tinând mai degraba de un fel de lapidaritate metafizica dura, fara drept de apel. Se mai mentine, credem, dar numai partial, nivelul unei pure retorici mânioase, precum si aluzia la un spatiu autohton, dar în general se face acum trimitere la o „umanitate scolita în abatoare/ timp amestecat cu sânge mercenari dedati la metafizici obscure“ („O tara oarecare. Vocile mortilor“). Afirmatiile sau dezamagirile interioare ale poetului fac parte dintr-un soi de poezie impersonata ce a trecut de pragul inocentei si care oscileaza indecis, ca o idee si nu ca o fiinta, „în capul unuia“, în veci inautentica din cauza incapacitatii de a mai putea fi traita. Poate fi cuprins aici si spiritul lui Homer, si cel al lui Shakespeare; sau, deopotriva, al unui „grec“, ca si al unui „barbar“, al lui Kierkegaard etc.
Dar titlul antologiei trimite, ca o acolada, la o anume motivatie: poetul îsi asuma o zicere de un anume fel si-si justifica ipostaza de Iago, de masca transparent alienata de sine, de personaj devenit fara voia sa, clevetitor si instigator, care – aici ar fi noutatea – se cleveteste pâna si pe sine în ipostaza de „altul“, nemaifacând corp comun cu sine, ci traindu-se“ doar ca persona, menit sa fie astfel de catre divinitatea însasi care îl exclude: „Toti sunteti copiii mei – afara de unul. Mi-e sila/ de aceasta propozitie/ Sa aiba Dumnezeu darul de a umili?“. E o conditie noua, de exilat care se justifica, deoarece se simte îndreptatit sa fie pus la încercare omeneste, ca Iov, dar nu si exclus, ci acceptat si iubit. Alungat, se simte îndreptatit la sila (pe care i-am si subliniat-o în cronica noastra la „Fundatura Homer“). Conditia pe care o revendica pentru sine este aceasta „alegere“ a sa, aceasta „punere de o parte“ insolita a spiritului cârtitor, care este perpetuu îndepartat si care nu traieste propriu-zis în regimul celorlalti: „Sunt lumi în care nu te poti exila. Sunt oameni care nu traiesc/ în lume./ Sunt oameni care nu traiesc“. E cazul lui Iuda, la rândul sau exclus si umilit, care nu-si poate arata dragostea, deoarece sarutul sau este interpretat ca tradare în chip fatal (vezi „Toti – afara de unul“, din care am citat mai sus). El este cel care „a venit prea târziu“ si a carui dragoste nu este primita, ramâne marginala fata de divinitate. Facând o paranteza, ne amintim ca, în cadrul sedintelor cenaclului „Euridice“ de la Uniunea Scriitorilor, poeta Angela Marinescu i-a reprosat ca postura sa de marginal este neautentica, deoarece se doreste a fi un fel de „marginal central“ (vezi „Dosarele Cenaclului Euridice“). „Vorba Iago“ este, daca vrem, în viziunea sa, însasi poezia, înteleasa nu doar ca modalitate de expresie a unei conditii inacceptabile, ci si paradoxale, de „ales“ blestemat. Locul poetului e ubicuu si incert (în „nori“, în pamânturi neasezate, în niciun tipar definitiv), fiind, în felul sau, iarasi paradoxal, un „diavol luminos“. El este cel care a vazut „goliciunea lui Dumnezeu“ si care iubeste ca orbul, cu degetele, lucru neîngaduit de divinitate: „o ultima iluzie a stilului seducator/ ceea ce am iubit ca orbul cu degetele/ ceea ce Dumnezeu nu a dorit sa vad“ – punând la îndoiala, daca vrem, divinitatea însasi, vazuta ca „vointa si delir“. Iata ca poetul Coande este mai constient decât se vede în suprafata tulbure a textelor sale. Dar, în felul acesta, ni se pare ca e mai putin poet. Enumeratiile sale ample nu prea desfiinteaza retorica, ramân crunte si revendicative. Spiritul poetic „plutitor“ ne este, în fond, cunoscut de la Eminescu (Hyperion însusi însemna „cel ce pluteste deasupra“), neavând propriu-zis loc în lume; un spirit seducator, care decreteaza, ca si „eon“-ul eminescian, acelasi lucru, doar ca într-un limbaj actualizat: „Piara lumea si fara mine/ Aici în marginime îmi e mai bine“ („În margine“).
În „Fundatura Homer“ (2002) nu se mai vedeau toate acestea. Era asumarea unei „persona“ mai concrete, aceea dintr-un anumit timp si loc, autohtonizat, unde poetul se simte un „Sf. Francisc al gagautilor al ciorilor/ care-mi dau importanta“, într-un veac al insomniei, în care dispare cu totul vocatia înaltului si se pleaca privirile în pamânt, iar sufletele sunt pagâne (vezi „adie sufletul“). Ramâne acelasi Iuda, care-si arata dragostea în public: „nu ma voi rusina sa-ti spun ca te iubesc/ în nefericitele vremuri ale sofistilor“. Dragostea sa fata de divinitate este epidermica, oarba, concreta si, în felul ei, troglodita – iata în ce consta, de fapt, concret-senzorialul lui Nicolae Coande, lucru prin care el este nouazecist, repetam, deoarece are mereu în vedere o „metafizica“ concreta, si nu concretul în sine, un „orb“, un homerid care nu prizeaza lumea prin vizual sau vizionar, ci prin simturile ramase: unul dintre „cei de jos“, un „capaneu“ care iese numai noaptea si înainteaza penibil, pe pipaite, pe ziduri, miscându-se mai cu usurinta în întuneric si pipaind cu „limba“ sângele si inima, ca o fiinta care vine din pamânt („vin din pamânt cu tot cu pamânt“, „ca fructul necopt al unei stiinte ridicole“, un „sarantoc ce vietuieste în trupul unui sarantoc“ si care „scrie“ (ocupatie oribila), nascut undeva unde forma e doar întrezarita, niciodata atinsa: „vin de unde/ carnea iese din ziduri si plânge dupa forma“) – spuse însa de-a dreptul (nu exprimate), adica discursiv, fara epica si fara descriere. Aici e tot nouazecism, daca suntem atenti, deoarece nouazecismul face tabula rasa din disputa conceptuala, ca si din perfectiunea expresiei, preferând manifestarea bruta si hibrida în cuvânt, directetea fara ocolisuri. Poetul e acum un „ciocanar“, în sensul de ocnas care „sapa“, înaintând abrupt si subteran, fara sa primeasca raspuns („caut un sunet de ciocan pur“), prin aluzii metafizic-obscene. Conditia sa este una scabros-prestigioasa, daca vrem, ambigua atât ca voce, cât si ca tip de ratiune. Iat-o: „un cap striga din cap cu vocea boului/ în plina arsita/ e cald ca-n burta aici“ („soarele pubelei noastre“).
Coande nu are autobiografic propriu-zis în poezia sa. El vorbeste în numele unui humanoid de epoca, facându-si spovedania fara sa ne crute si învinuindu-si si Creatorul pentru esecul sau ontologic. Mai lucid ca niciodata, omul-inuman îsi recunoaste în mod neasteptat întruparea în el a raului absolut si chinul de a ispasi aceasta vina crunta, neavând de decis decât sa-si extirpe propriul suflet: „cu o mâna sugrum urletul/ si asta e toata poezia vietii mele“. Scrisul însusi nu mai poate izbavi decât ca operatie autofaga. Din culegerile antologate, tot versurile din „Fundatura Homer“ ni se par cele mai elocvente.
Abia în volumul „Femeia despre care scriu“ (2010), dupa „Vânt, tutun si alcool“ (2008), se pare ca Nicolae Coande – sau „eroul“ pe care îl „impersoneaza“, Iago-artistul – începe sa-si redimensioneze propria figura: „ma cred artist beau alcool mort si scriu“, operând pe sine ceea ce s-ar numi o reductie de rol: „sunt lipsit de curaj fizic“, „viciul meu de a însufleti obiecte“ tocmai când se vede, în cele din urma, ca lipsit-ipotetic-de suflet. Constatarile cu privire la sine ies din masca si se impun ca obiective: „Sunt un pian cu ochii scosi,/ disting alunite pe creier“ („Frumusete, ce departe esti tu“). Sunt momente ale unei regasiri într-o aspiratie mai modesta: „În neasteptata blândete a milei/ Lucrurile se coc fara zgomot/ În independenta lor simpla“ („Gara“). Îsi fac loc în constiinta fragilitati, efemeritati, nesigurante, singuratate si spaima. Renuntând la atâta „filosofie si ura“, poetul simte cum „ceva se misca“ în fiecare fiinta („Inima la vedere“), iar suprema valoare i se pare acum viata, renegându-si, se pare, conditia anterioara de „orb“ si împacându-se pâna si cu ideea mortii, care face ca pâna si rutina („piersicul din birou“) sa poata fi apreciata ca o forma de dragoste. „Viata nu e pe culmi“ – decide acum Nicolae Coande, forjându-si alt „ideal“ poetic prin coborâre la alt nivel sau prin sublimare inversa, cum ne-am permis sa numim acest fenomen din poezia actuala. Versurile au alt ton: devin litanie potolita, nemirobolanta si „proiectul“ personal în slujba poeziei are alt iz, „pot deveni o radacina mica pentru ceva al tau“. Din spectru al raului se poate deveni, prin rasturnare, un spectru al sperantei binelui recuperat la dimensiuni miscatoare si discrete.
E cautata acum frumusetea modesta, fiind sigur ca „putina decenta pe lume e pastrata în pumnii cei mai mici“ („Sfârsitul“). E drept ca si acum textele par mate, ca sa spunem asa, fara transparenta, înecate într-un soi de ceata anxioasa la prima vedere, dar imaginile vorbesc de la sine într-un text ce pare, de data aceasta, sa se scrie singur, din semne „mici“ („talpi mici“, „urme mici“, „sarutari mici“ etc.). Apusul de soare (imagine a mortii ce poate fi urmarita de-a lungul cartii în metamorfoze imagistice foarte interesante) este acum un eveniment infantil: „soarele cade ca o papusa din bratele unei fetite“. Frumusetea se umanizeaza (vezi „Frumusetea e sa tii un om de mâna“). Toate avatarurile lui „Iago“ veneau dinspre paradigma puterii. Când aceasta scade (la propriu, prin batrânete), frumosul e într-adevar modest si gratuit. În locul încrâncenarii lui Hamlet – cautatorul de „adevar“ – ne vorbeste replica lui – Hamleta; altfel spus, Ofelia si tristetea ei umana de a fi sacrificata zadarnic unei anchete sterile, de aflare a „adevarului“. Ultimul poem („Vorba Iago“), ce da si titlul cartii, îi este dedicat lui Paul Goma si e din nou convulsionat si obscur, apocaliptic, plin de profetii încâlcite. Dar, în ansamblu, problema „poezie si adevar“, pe care si Nichita Stanescu o repudia, este adusa din nou în fata, Nicolae Coande având o constiinta a ei de o acuitate foarte convingatoare.
Felicitari Doamnei Stefania Mincu pentru aceasta cronica extrem de pertinenta!Merita felicitat si poetul, speram ca voluml lui de veruri va avea un drum bun si nu va fi tradat de Iago, oricum s-ar numi, in realitate, el..Asteptam viitoarele volume..
Comentariile sunt închise.