Cristina Diac, Zorii comunismului în România. Ştefan Foriş: un destin neterminat, prefaţă de acad. Dan Berindei, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, 368 pp.
Cristina Diac, încă tânăr cercetător în cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (Academia Română), a scris o carte de excepţie. Două ar fi direcţiile care se desprind în contextul românesc actual. Pe de o parte, diversitatea arhivelor pune la dispoziţie instrumente tot mai eficiente în reconsiderarea anumitor evenimente. E totuşi destul de greu ca, într-un sistem de educaţie unde persistă şi acum ştampila marxist-leninistă a orientării spre descoperirea „condiţiilor social-istorice de apariţie şi dezvoltare a fenomenelor“, să observăm că perspectivele nu sunt univoce şi că marea problemă constă în acceptarea ipotezei că întâi au existat faptele, pe care le situăm în planul efectelor, şi abia la urmă găsim şi pârghiile cauzale. Un studiu aplicat, aproape imbatabil sub raportul conjecturilor, ca Zorii comunismului în România. Ştefan Foriş: un destin neterminat se ocupă preponderent de procesualitatea întâmplărilor.
Pe de altă parte, într-un mediu pasionat încă de povestirea istoriei, Cristina Diac atinge un obiectiv major pentru o cercetare doctă şi este deopotrivă indispensabilă (sau cel puţin utilă), fără a-i ultragia pe specialişti, şi accesibilă, fără a vulgariza. Acest standard se atinge având la îndemână piesele din puzzle. Odată descris procesul, se ajunge la analiza sistemului, la extragerea legităţilor de guvernare. Efectul fructuoasei şi elegantei lucrări pe care o comentez este bivalent. Răul îl atrage pe cititorul neimplicat când asistă la construcţia retrospectivă, pentru că, până la urmă, orice efort de acest gen presupune imaginaţie, dar, când identificăm reţeaua, ne dăm seama că, la fel ca alte ideologii şi practici antiumane, comunismul ne priveşte pe toţi. Meritul transistoric al Cristinei Diac este de a fi demonstrat că prezenţa extremei stângi la guvernarea României nu reprezintă o chestiune generaţionistă sau muzeografică, în măsura în care un obiect cercetat sau aşezat în vitrină nu trebuie neapărat să stârnească admiraţie.
Mitul ilegalist
O alegere optimă, pentru a oferi cel puţin două culoare ale dezbaterii, constă în urmărirea biografiei lui Ştefan Foriş în legătură cu istoricul P.C.d.R. Pare că acest deziderat ar fi unul minimal şi principial. Numai că un destin se naşte din interacţiunea planului individual cu diversele constrângeri ale colectivităţii, chiar înţeleasă ca entitate abstractă (hazardul) sau pretins supraomenească (puterea autoritară, statul oligarhic). Studiind în amănunţime mărirea şi decăderea personajului sub aspectul multitudinii izvoarelor, ne putem întreba ce rost ar avea situarea lui în prim-plan. Îndoiala este legitimă, dacă, în destule pasaje, cercetătoarea menţionează procedee de mistificare a bazei documentare, a noţiunii înseşi de „arhivă“, care, pentru comunişti, nu depozita totul (indiferent de valoarea de adevăr) sau totul salvat, ci aspectele necesare pentru configurarea punctului de vedere oficial, asociat, întodeauna, cu opinia publică: „Vicierea surselor s-a făcut în mai multe moduri: prin falsificarea propriu-zisă a documentelor mai vechi, prin influenţarea masivă a conţinutului documentelor produse de regim, prin îndepărtarea din arhive a unor documente, prin transferul documentelor spre Uniunea Sovietică imediat după război, prin augmentarea unor fonduri arhivistice, prin construirea de fonduri noi în acord cu cerinţele ideologice“ (pp. 20-21). Răspunsul implicit oferit de Cristina Diac vizează nevoia de situare într-un sistem. Logica de funcţionare a aparatului de propagandă, oricât de aberantă, reprezintă o preocupare constantă în volum.
Indiferent de caracterul liliputan, P.C.d.R. cuprindea un detaliu semnificativ pentru statutul său, care îl va influenţa pe Ştefan Foriş. Prepoziţia din siglă atestă subordonarea faţă de un mecanism internaţional(ist). Astfel că, în pofida mefienţei noastre în legătură cu importanţa şi resursele (umane), formaţiunea era supervizată de un agent al Cominternului, care a dispus crearea unei hidre bicefale. Stimularea zâzaniei devenise, probabil, o strategie de îndemnare la sabotaj şi de înhămare la cursa pentru atragerea aderenţilor. În 1936, aflat la Praga, politicianul a primit, de la Boris Ştefanov, liderul de jure al grupării, misiunea de a alcătui două structuri paralele: „În afară de acest «secretariat» legal, menit a asigura interfaţa onorabilă a P.C.d.R., subzista, cel puţin în teorie, şi un secretariat ilegal, responsabil cu coordonarea activităţilor clandestine. În noiembrie 1936, membrii săi erau Al. Sencovici, Ion Popescu-Puţuri, Gavrilă Birtaş, Gheorghe C. Dumitru, Moise Dubinschi. Serios zdruncinat în urma arestării lui şConstantinţ Pârvulescu şi şNicolaeţ Goldbergher, urma să fie completat cu noi membri. În toamna lui 1936, Secretariatul legal era mai degrabă o plăsmuire, decât o realitate palpabilă, capabilă să întreprindă ceva“ (p. 13). Este, în această relatare succintă a primilor paşi făcuţi de Ştefan Foriş la şefia partiduleţului, inocularea predispoziţiei pentru sporirea cifrelor de plan. Sub comanda lui lucrurile se derulau, în România, cu simţ enorm şi cu văz monstruos.
Şi poate că nu era vorba despre exagerare, ci despre mitomanie, mai ales după ce, în aprilie 1941, o dată cu arestarea celorlaţi secretari ai C.C. din Bucureşti – Iosif Chişinevschi, Gavrilă Birtaş, Paraschiva Breiner şi Teohari Georgescu – Ştefan Foriş se închipuia, la nivel declarativ, surogatul lui Ludovic al XIV-lea. Platforma C.C. al P.C.d.R din 6 septembrie 1941, lansată la un an de la numirea lui Ion Antonescu la preşedinţia Consiliului de Miniştri, pornea de la fantasma Frontului Naţional Unic, de care comunistul auzise într-un discurs radiofonic al lui Stalin, ascultat live, dar tălmăcit simultan, cum menţionează Cristina Diac, de către partenera lui, Victoria Sârbu.
Comunist de odaie
Mandatul de secretar general al C.C. al P.C.d.R. denotă, din expunerile autoarei, o ficţiune de laborator, o naraţiune donquijotescă. Bineînţeles că nu nesocotim sensul primar al propagandei. Însă nu despre lipsa prizei la real este vorba, ci despre recluziunea în odaie. Dacă ar fi supravieţuit uneltirilor lui Gheorghiu-Dej, aplicate de Emil Bodnăraş, biografia lui Foriş nu ar fi conţinut nimic revoluţionar. De aceea, în final, ar fi fost trecut pe linie moartă. Profilul lui nu se suprapunea cu luptătorii eroici sau măcar cu activiştii sindicali (Gheorghe Apostol sau Chivu Stoica). De fapt, între 1924 şi 1944, pentru comunişti existau două variante: fie puşcăria, fie ascunzătoarea. Cristina Diac a lămurit rostul eufemismului, pe care prea mulţi l-au revendicat, în supradimensionarea implicării P.C.R. (!) în manifestaţii sau în acţiuni subversive: „În ciuda propagandei ulterioare ajungerii partidului la putere, liderul comunist din ilegalitate nu putea fi niciodată găsit în mijlocul mulţimii, sau «în fruntea maselor», aşa cum spuneau lozincile. Din contră, în momentele critice, cu cât era mai mai important în mişcare, cu atât trebuia să se ascundă mai bine. Aşa cereau regulile conspirativităţii. În momente dificile, liderii se afundau cât mai adânc în «ilegalitate». Se ascundeau cât mai bine, cu alte cuvinte, şi ieşeau pe străzi abia după ce pericolul trecea. Cunoscuţi de poliţie majoritatea, un comunist în mijlocul unei mulţimi răzvrătite era candidat sigur la arestare. Ca să nu oblige autorităţile să reacţioneze se retrăgeau din «teren» de bunăvoie. Retragerea din faţa pericolului era în logica generală de funcţionare a «subteranei» comuniste“ (p. 159).
Însă starea de libertate li se părea dubioasă deţinuţilor politici. P.C.d.R. fiind sub imperiul Legii Mârzescu, orice simpatizant ar fi trebuit săltat, trimis iute în judecată şi condamnat. Poate că nu e întâmplător că documentaţia despre Ştefan Foriş, disecată în Zorii comunismului, a fost readusă în atenţia Comisiei de Control a C.C. la procesul lotului Pătrăşcanu. Ambii treceau drept dubioşi, drept cozi de topor. Unul stătea în casă, trândăvind ca un mic burghez, celălalt se preumbla prin saloane, ca un aristocrat, şi avea contacte cu Palatul Regal. Să adãugăm că, pe lângă defectul de a nu stăpâni limba rusă, Ştefan Foriş îşi autosubminase autoritatea şi pierduse complet încrederea colegilor şi ca urmare a incapacităţii de a interpreta codul unei scrisori venite de la Boris Ştefanov, care răspunsese mesajului adresat Cominternului de Teohari Georgescu şi de Paraschiva Breiner. De ce întrebuinţase Ştefanov un cifru cunoscut doar de el şi de expeditori, deşi Foriş era secretarul general al C.C al P.C.d.R.? Îl suspectau deja de atunci sau chiar aşa de stricte se dovedeau normele conspirativităţii?
Rupt de lume şi de superiorii bolşevici, Foriş nu şi-a „terminat“ destinul pentru că el a fost mereu necesar, dar nu indispensabil. Pierzând canalul de comunicare cu Moscova, s-a trezit victimă a dezinformării, acceptând, fără să pună pună întrebări, vestea destituirii, manevră iniţiată de Gheorghiu-Dej şi pusă în practică de Bodnăraş. Zorii comunismului este o carte pasionantă, fiindcă, în afara descâlcirii controverselor, propune o serie de interogaţii nu tocmai facile. Or, interogaţiile legitime apar când probitatea cercetătorului nu se pune la îndoială.