Comunicarea poetică şi necuvintele

Prozatorul Vintilă Horia, câştigătorul Premiului Goncourt în 1960, reputat specialist în literatura comparată scria, în antologia Poesia românească nouă (1956), că poezia este un instrument de cunoaştere, o manifestare spontană a necesităţii de autocunoaştere, un instrument de căutare în dialogul dintre om şi mister (1). Există deci, între variatele căi de cunoaştere folosite de om, şi o cunoaştere poetică. Referindu-se la acest tip de cunoaştere, filozoful şi poetul Horia Stamatu, autorul cunoscutelor poeme Kairos şi Imperiu, era de părere că poezia este inseparabilă de metafizică. „Orice poate lipsi în poezie, afară de metafizic“. Poezie fără metafizică nu se poate, scria el (2).
Metafizica, termen mult invocat de către intelectualitatea elitistă suprasaturată de pozitivism şi materialism, este o metodă de cunoaştere specifică unui domeniu al filosofiei ce are ca obiectiv studierea Realităţii situate dincolo, peste (meta = dupã) lucrările lui Aristotel ce aveau ca obiect Fizica, Natura accesibilă cunoaşterii raţionale.
Cunoaşterea umană ce are ca obiect Natura, realitatea înconjurătoare, foloseşte ca instrument practica şi raţiunea (metoda dialectică). Însetat de absolut, omul vrea să cunoască şi ceea ce este situat dincolo de aria de acţiune a practicii şi a raţiunii sale, adică meta-fizica, ceea ce se situează dincolo de realitatea cunoscută din practică şi cu ajutorul raţiunii. „În poezie afirmaţia rămâne liberă de orice control logic“, susţinea Horia Stamatu (3).
Horia Stamatu, Vintilă Horia şi alţi creatori interesaţi de cunoaşterea metafizică socotită superioară cunoaşterii dialectice (a se evita confuzia cu dialectica marxistă!) nu şi-au pus problema folosirii unor mijloace distincte, specifice, pentru exprimarea rezultatelor cunoaşterii metafizice. Foloseau în acest scop mijloacele tradiţionale de comunicare umană, Cuvintele. (Nu e necesar să ne extindem la Mimă şi Pantomimă!).
Cel care a socotit necesar şi a definit un mijloc de comunicare specific, destinat comunicării cunoaşterii metafizice a fost Nichita Stănescu.
Criticii literari au sesizat de timpuriu pendularea creaţiei poetice a lui Nichita Stănescu între cerebral şi metafizic. Daniel Cristea-Enache (4) a descris cu înaltă competenţă oscilaţiile lui Nichita între cunoaşterea dialectică, impregnată de marxism, conformă comanditarului social-politic al epocii, şi cunoaşterea metafizică, spre care îl atrăgea curiozitatea poetică (Poezia) şi elitismul desprinderii de vulg şi de gloata versificatorilor. A folosit în acest scop un mijloc deja inventat de elita poeţilor antebelici, ermetismul, ermetismul Cuvintelor, având ca realizare notabilă Elegiile (1966). Daniel Cristea-Enache şi alţi critici literari nu au depăşit acest stadiu al cercetării, nu au legat înclinaţia lui Nichita către ermetism de cunoaşterea metafizică, nu au sesizat folosirea de către Nichita Stănescu a ermetismului şi a muzicalităţii Cuvintelor pentru exprimarea cunoaşterii metafizice. Or, folosirea acestor procedee poetice a constituit „masa critică“ ce a determinat „explozia“, inspiraţia lui Nichita de a crea un termen specific pentru exprimarea cunoaşterii metafizice, Necuvintele.
Care a fost sensul atribuit
noului termen, Necuvintelor,
de către criticii literari?
Pentru N. Manolescu, Necuvintele „nu sunt altceva decât cuvintele în deplină libertate“ (5). Sesizase acest lucru mai întâi Eugen Simion, care a scris că Nichita Stănescu „a construit un model (poezia metalingvistică)“ (6).
Care a fost ţinta poetului în această revoluţie lingvistică (semantică)? În ce scop a folosit el „deplina libertate“ a cuvintelor? „Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune?“ Creând o poezie căreia i s-a reproşat „sterilitatea lăuntrică“ sau „carenţa emoţiei“? În ceea ce ne priveşte, considerăm că Nichita Stănescu a folosit această libertate pentru a exprima, la început prin Cuvânt, vechiul instrument uzual de comunicare, misterele cunoaşterii a ceea ce era situat dincolo de Realitatea palpabilă. Poetul era atras de explorarea necunoscutului, era animat de cunoaşterea metafizică. Făcuseră acest lucru mulţi alţi poeţi înaintea lui, începând cu Mallarmé şi Valéry. Şi, pentru că nu aveau instrumente lingvistice adecvate pentru a comunica rezultatele explorării lor, le-au exprimat folosind vechile semne lingvistice cu sensuri înţelese doar de iniţiaţi, motiv pentru a fi socotiţi ermetici.
Nichita a avut inspiraţia să inventeze un termen, Necuvintele, pentru a atenţiona că vechile mijloace de comunicare, Cuvintele, au în poezia lui un sens nou, comunică rezultatele cunoaşterii de către poet a Realităţii metafizice, o realitate situată dincolo de aria percepută de simţurile omului dirijate cerebral.
Pentru prima dată, Nichita foloseşte noul termen în poezia Ars poetica, dedicată, semnificativ, unui critic literar, Lucian Raicu. Poetul se referă la poziţia creatorului în raport cu actul critic, al cărui „corn“ îi pătrunde, îi străpunge creaţia, Cuvintele. Pe de o parte, „cornul“ criticii îl poate răni. Pe de altă parte, poetul, creatorul nu vrea să fie ignorat de critică, el are „dorinţă de corn“ pentru Cuvintele şi Necuvintele sale. Scriind „şi orice dorinţă de corn/ cuvintelor, necuvintelor“, poetul atenţionează că rezultatul creaţiei sale poetice este exprimat în Cuvinte, dar şi în Necuvinte.
Ce sunt Necuvintele, în înţelesul atribuit de Nichita Stănescu?
Pentru oricine citeşte volumul Necuvintele (7), este limpede că, pentru poet, acestea sunt semne grafice identice Cuvintelor, dar având alt sens, altă semnificaţie. Cuvintele exprimă cunoaşterea dialectică, cerebrală, raţională, iar Necuvintele, cunoaşterea metafizică. Volumul, publicat în 1969 şi pentru care Nichita Stănescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, ilustrează „înţelesurile“ atribuite de Nichita Stănescu Necuvintelor şi procedeele practice de promovare a acestora în creaţia poetică. În poezia Necuvintele, Nichita Stănescu înţelege acest termen cu sensul de mijloc de comunicare între poet şi lumea vegetală, ajungându-se la o asimilare reciprocă, o absorbire a vegetalului în om şi a omului în vegetal. Procedeul ne aminteşte de integrarea poetului – Luceafăr în haosul cosmic („Din chaos Doamne-am apărut/ şi m-aş întoarce-n Chaos…“), un argument în plus că înaintaşii lui Nichita practicau şi ei cunoaşterea metafizică, Nichita inventând doar termenul pentru acest tip de cunoaştere. Cunoaşterea metafizică exprimată prin Necuvinte, prin Cuvinte cu funcţie de Necuvinte, îl scoate pe poet din tragedia cunoaşterii „ne-ntregi“. Cu ajutorul ei, „nevăzutul mi-a devenit văzut“ (8). Poezia în care Cuvintele au funcţie de Necuvinte devine o structură ce nu mai redă Realitatea accesibilă cunoaşterii raţionale (cerebrale), ci Realitatea metafizică, fiind accesibilă doar iniţiaţilor.

(1) Basarab Nicolescu, Horia Vintilă, Poesia românească nouă, în Cuvântul românesc, Canada, nov. 1982, p. 12.
(2) Scrisoare a lui Horia Stamatu din 14 iulie 1981 către Basarab Nicolescu. Serviciul Judeţean Prahova al Arhivei Naţionale, Fond personal „Basarab Nicolescu“.
(3) Scrisoare a lui Horia Stamatu din 15 februarie 1984 către Basarab Nicolescu. Serviciul Judeţean Prahova al Arhivei Naţionale, Fond personal „Basarab Nicolescu“.
(4) Daniel Cristea-Enache, „Prefaţă“ la Nichita Stănescu, Necuvintele, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 15 şi urm.
(5) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, pp. 1018-1019.
(6) Eugen Simion, prefaţă la Nichita Stănescu, Opere, vol. I, Versuri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, pp. XV-XVI.
(7) Nichita Stănescu, Necuvintele, Editura Tineretului, 1969.
(8) Ibidem, pp. 228, 229.