CORNELIU MURGU in dialog cu COSTIN POPA
Costin Popa: La conferinta de presa dinaintea premierei cu „Faust“ la Opera Nationala Româna din Timisoara, teatru pe care îl conduci de peste treisprezece ani, s-a vorbit despre Treviso, nu numai pentru ca basul Roberto Scandiuzzi, vedeta spectacolului, este originar de acolo, dar si în contextul relatiilor tale cu acest oras din regiunea Veneto.
Corneliu Murgu: Stii ca dupa ce am terminat Conservatorul, am mers la Scuola di Perfezionamento di Canto a lui Marcello del Monaco, fratele marelui Mario. Am stat un an si jumatate la Treviso, pentru studii. Pâna sa ajung acolo, cântam mai mult un repertoriu liric. Când i-am dat prima auditie, Marcello mi-a spus: „Basta, tu nu esti un Fiat 500, esti un TIR cu bascula“. Îmi tot aduc aminte fraza asta. „Nu are sens sa te gândesti la un asemenea repertoriu“ – îi cântasem „Boema“, opera pe care o ador. N-am interpretat-o niciodata pe scena, dar o stiu cap – coada, îmi place enorm de mult. „Questo non e per te“, a spus Marcello.
C. P.: Cânta?
C. M.: Avea voce de bas, studiase si el la Pesaro cu Arturo Melocchi, profesorul lui Mario. Dar era constient de limitele lui si recunostea ca nu avea acute, asa încât si-a ales o alta cariera, mai întâi ca director didactic la o scoala din Treviso, apoi ca sef al acestei scoli de perfectionare, care a produs o generatie întreaga de tenori, Nicola Martinucci, Gastone Limarilli, Gianfranco Cecchele. Toti au studiat cu el, nume mari. Marcello mi-a subliniat: „Trebuie sa te asez în repertoriul pentru care esti apt. De fapt, ceea ce este important nu este numai sa poti cânta opera, dar s-o si interpretezi“. Mi-a explicat ca pentru fiecare voce exista sase, sapte, opt titluri ideale, iar restul sunt compromisuri. Am retinut foarte bine ideea.
C. P.: Ai aplicat-o?
C. M.: În cariera am facut si compromisuri, am intrat si în repertoriul mai liric, dar mi-am dat seama ca ma simt cel mai bine în cel verist si dramatic. Ca atare, lucrurile mai importante din evolutia mea au fost „Otello“, „Cavalleria rusticana“, „Paiate“, „Samson si Dalila“ si, hai sa zicem, „Carmen“, pentru ca l-am cântat în foarte multe locuri si în trei limbi, franceza originala, germana si italiana. Totusi, în afara actelor III si IV, n-a fost rolul ideal pentru mine. Dar am cântat si „Simon Boccanegra“, si „Don Carlos“, si „Bal mascat“, inclusiv la Metropolitan. Nici Riccardo din „Bal mascat“ nu-mi era un rol perfect potrivit si, în primul rând vocal, ma împingea la anumite compromisuri. Si cum stii foarte bine, când le faci, îti ies sau nu-ti ies.
C. P.: Cu ce rol ai început studiul cu Marcello del Monaco?
C. M.: Cu Canio din „Paiate“, despre care mi-a spus ca e mai usor sa-l lucram. În timpul studiului m-am dus la un concurs faimos, „Viotti“, dar nu ca sa „concurez“ în sine, ci sa ma supun la o încercare. Am ajuns totusi pe locul al doilea. Si ca sa ne întoarcem la întrebarea ta cu Treviso, cea mai importanta competitie la care am participat a fost cea de acolo. Se cereau „Cavalleria rusticana“ si „Paiate“. La început, eu concurasem pentru amândoua, dar dupa prima proba Marcello m-a sfatuit: „N-o sa ajungi niciodata sa le cânti pe ambele din prima seara“ – eram chiar la începutul carierei. Am continuat numai cu Turiddu din „Cavalleria rusticana“ si am câstigat. Iata ce înseamna Treviso si Teatro Comunale pentru mine. De doi ani, s-a redenumit Teatro Mario del Monaco, deoarece timp de 30-35 de ani celebrul tenor a trait lânga Treviso, în faimoasa Villa Luisa de la Lancenigo.
C. P.: Am întâlnit-o la Timisoara pe doamna Elena Fillini din Treviso…
C. M.: Da, a scris o carte despre acel concurs si a dorit sa-mi ofere un exemplar. Am invitat-o sa vada Opera din Timisoara, a venit si în mai, si acum. Între timp aflasem ca fiica lui Marcello del Monaco vrea sa scrie o carte despre activitatea tatalui si doreste sa vina sa-i povestesc câte ceva, eu fiind ultimul din seria de tenori pe care tatal ei i-a scos din scoala de perfectionare, asa ca doreste sa înceapa cartea cu mine.
C. P.: Vara trecuta am fost în Italia, la Livorno si am aflat de la doamna Lucia Stanescu ca Mario del Monaco este înmormântat la Pesaro. Am mers acolo, bineînteles, nu stiam unde-i cimitirul si m-am dus la un birou de turism. Am cerut o harta, agenta m-a întrebat ce caut la cimitir si, dându-si seama ca sunt strain, m-a întrebat direct daca nu cumva vreau sa vad mormântul lui Mario del Monaco. I s-a parut normal ca daca vine un strain si cauta cimitirul sa întrebe de mormântul faimosului tenor.
C. M.: Fratii del Monaco au murit la nici doi ani unul de celalat, Mario în ’82 si Marcello în ’84. Fiul lui Mario, Giancarlo, si-a deshumat tatal si l-a reînmormântat la Pesaro. În locul lui Mario, în cavoul familiei de la Treviso, se odihneste Marcello. Vara aceasta am fost la Macerata, la invitatia familiei del Monaco, unde a avut loc un concert în memoria lui Mario, la treizeci de ani de la moarte. Apoi l-am vizitat pe David Crescenzi, care locuieste la Recanati.
C. P.: Unde s-a nascut Beniamino Gigli…
C. M.: … si unde este si înmormântat, numai ca mormântul a ajuns într-un hal fara de hal, ar trebui restaurat, municipalitatea n-are bani si David cauta ajutoare.
C. P.: David Crescenzi, care dirijeaza Corul regiunii Marche la Festivalul de la Macerata, este dirijor stabil al Operei din Timisoara, un fel de director artistic..
C. M.: Este dirijor invitat. Nu am nevoie de director artistic, personific amândoua functiile, si director general, si director artistic. Anul viitor se vor împlini zece ani de când dirijeaza la noi.
C. P.: Mi se pare un lucru excelent pentru ca tine în mâna orchestra, o formeaza si rezultatele sunt pe masura.
C. M.: Are sunet italian.
C. P.: Un lucru foarte bun, nu gresesc?
C. M.: Deloc, mai ales ca 95% din repertoriul nostru este italian. Este important ca atunci când pui pe picioare o productie sa ai un dirijor italian care lucreaza si din punct de vedere al sonoritatii, al cuvintelor, dictie, tot, pe lânga faptul ca este stapân pe partitura, pe stil. Este un tânar talentat, care a crescut practic în teatrul nostru si si-a construit mult repertoriu. Este specialist în Rossini. Lucreaza mult cu cântaretii, cu tinerii din orchestra, cu toate ansamblurile si sonoritatea este altfel. Am înnoit si instrumentele de suflat, ceea ce este foarte important.
C. P.: Marile rateuri în orchestre, chiar în cele simfonice, vin în special de la suflatori.
C. M.: De multe ori nu este numai din cauza interpretilor, ci si a instrumentelor.
C. P.: Spuneai ca repertoriul este eminamente italian.
C. M.: În general, da. Bine, în afara de operete, pe care le reprezentam traduse. Am început însa sa diversificam… ne lipsea „Faust“, un titlu important în repertoriul unui teatru, acum îl avem, ca si „Carmen“, ambele în franceza. Cu operele mozartiene stam… asa si asa, pentru ca ne lipsesc unele voci. Avem o „Nunta lui Figaro“ frumoasa, ca si un „Don Giovanni“, dar la care pâna sa alcatuim o distributie completa, valabila, înnebunesti.
C. P.: Sigur, un „cast“ pretentios.
C. M.: E o problema mare pentru ca vezi, cum apar unul-doi cântareti buni, cum pleaca în strainatate. Si n-ai nici o justificare ca sa le spui sa ramâna. Îi tentez doar momindu-i sa mai încerce niste roluri, niste perfectionari. În momentul în care ei constata ca le ies bine, au si plecat! Cum este Stefan Pop, tânarul tenor. L-am descoperit la Cluj, a venit aici, a facut un spectacol cu „Elixirul dragostei“, l-am recomandat agentiei Luisa Petrov, a dat auditie, a reusit, a câstigat Premiul I la Seoul si, dupa numai zece zile, a luat Premiul I la Concursul Operalia – Plácido Domingo. Si gata, nu-l mai vezi la noi. Are o voce deosebita, care se naste odata la cincizeci de ani. Si Teodor Ilincai, si Calin Bratescu au venit, au cântat aici, au plecat… Ajung sa programez repertoriul în functie de voci. Un tenor pentru „Adriana Lecouvreur“ nu am si atunci asez spectacolul în functie de disponibilitatea lui Calin Bratescu. Like Xing, tenorul chinez din „Faust“, are si el problemele lui, sta la Roma, trebuie sa ceara viza… Deocmadata vine si cânta si al doilea spectacol. Dupa aceea, nu stiu cum va fi.
C. P.: Ma asteptam ca al doilea spectacol sa fie mai apropiat de premiera.
C. M.: Da, dar nu merge. Sigur, puteam sa-l pun dupa cinci zile, n-am stiut ca o sa aiba asa un ecou. Bun, a fost si vedeta Roberto Scandiuzzi care a atras un public deosebit, dar nu pot sa fac spectacole foarte apropiate.
C. P.: Si prin faptul ca împarti scena cu Teatrul National.
C. M.: Mai ales. Ca sa-mi dea zece zile pentru repetitiile de „Faust“, n-au facut niciun spectacol. Asa ca, la un moment dat, va trebui si eu sa le dau o perioada tot asa de lunga, sa-si realizeze productiile. Nu-i usor.
C. P.: Observ ca, precum David Crescenzi, italianul Mario De Carlo, regizor, este si el un nume cvasiobisnuit aici, are cel putin Sapte-opt productii deja montate la Timisoara.
C. M.: Îmi place cum lucreaza baiatul, traditional.
C. P.: Faptul ca este aceeasi mâna, acelasi stil, pe undeva poate sa fie cam monoton, as spune. Ideatic este tot acelasi om. Nu te-ai gândit sa mai schimbi? Pe aceleasi coordonate, tot clasice, asa cum doresti.
C. M.: El face o productie pe an. Am discutat pentru „Falstaff“-ul de anul viitor, vrem sa-l mutam în anii 1935-40, în Anglia, deci un pic mai modern. Îi fac curte lui Petrica Ionescu sa vina, accepta, dar când îl întreb când apare, îsi expune programul aglomerat. Îi spun ca în 2016, când poate el, n-o sa mai fiu eu director. Petrica ar face niste lucruri nebunesti, îl cunosc. Dar pe de alta parte, pe plan local regizor n-am, scenograf n-am. Decât sa angajez permanent un regizor, un scenograf, un designer de costume si sa-i platesc tot anul ca sa faca o productie, mai bine contractez punctual pe unul pentru acea productie si am terminat. Despre asta e vorba. Stiu care sunt temerile tale, ca-i aceeasi mâna, stiu, dar Mario De Carlo a facut lucruri frumoase.
C. P.: Dar ma bucur ca sub viziunea directorului, daca i se spune sa schimbe ceva, procedeaza ca atare.
C. M.: Bineînteles. Totusi, nu vreau sa ajungem la absurditatile care se fac în Germania si nu numai. Toti vor sa tenteze, sa faca ceva modern si socant ca sa se comenteze despre ei.
C. P.: O moda…
C. M.: Da, nimeni nu mai vorbeste de productiile frumoase ale lui Franco Zeffirelli, Jean-Pierre Ponnelle, Otto Schenk, nici chiar de cele mai moderne ale lui Götz Friedrich. Am facut doua-trei productii cu el, erau destul de moderne pentru acel timp, de acum douazeci-treizeci de ani. Eu stiu însa ca lumea iubeste un spectacol frumos si înca nu-i obisnuita cu noutati. Plus ca tinerii care debuteaza la noi este bine sa învete cât de cât o idee clasica, ca apoi, în cele moderne, se descurca. Daca o iei invers si începi sa faci un lucru derizoriu, când te gasesti într-o productie clasica, nu stii de unde sa începi.
C. P.: Din pacate, regizorii de teatru nu sunt conectati la muzica, n-o stiu, nu relationeaza cu ea.
C. M.: Nu este cazul lui Mario De Carlo.
C. P.: La Opera din Timisoara au fost invitati artisti mari, în plina activitate, nu… epave. Îi numesc pe Leo Nucci, Marianne Cornetti, Roberto Scandiuzzi. Care-i secretul?
C. M.: Prietenia noastra. Gândeste-te ca Roberto a venit acum fara sa ceara onorariu. Care-i secretul meu? Îi pun în situatia sa se simta bine. Normal ca se întorc. Uite-o pe Marianne. O data, de doua ori pe an doreste sa fie la noi, îi place foarte mult ca a gasit un teatru care functioneaza bine, a gasit o orchestra buna. Mi-a spus: „Daca vrei sa te ajut, vin sa facem un concert, sa strângem niste bani pentru copii“. Deci nu-i numai secretul meu, ci si al lor, pentru ca sunt persoane deosebite, care vin de dragul de a cânta, nu de a face bani.
C. P.: În 2013, An Verdi-Wagner ai programat de pe acum un Concert Richard Wagner si „Requiem“-ul verdian. Cum le vei acoperi?
C. M.: Cunosc un dirijor foarte bun de la Dresda, Ernst Theis, care ne-a condus ansamblurile la Festivalul de la Kufstein, unde suntem invitati permanenti. Mi-a dat anumite titluri pentru concert, îmi cauta si doi-trei cântareti… Pentru „Messa da Requiem“, i-am adus vorba lui Roberto Scandiuzzi, daca se va oferi, ar fi fantastic. Mi-as dori-o si pe Marianne Cornetti. Mai adaug soprana si tenorul.
C. P.: Silvia Sorina Munteanu si un tenor care sa cânte ca lumea „Ingemisco“ si „Hostias“, sa aiba si „italianità“, si sacralitate.
C. M.: Sau „Lacrymosa“. Liric si dramatic. Gândeste-te ca „Ingemisco“ este una din cele mai dramatice arii si toata lumea o cânta firav. Nu va fi usor, dar as dori sa fac „Requiem“-ul, un reper extraordinar. Am sa mai iau ceva forte si de la Filarmonica, ca sa fie o orchestra mare, iar în Domul catolic va iesi ceva splendid, am facut multe concerte acolo cu succes imens, lumea nu mai are loc sa stea în biserica. Si suna extraordinar.
C. P.: În afara de secretul de a invita vedete internationale în plina voga îl mai detii si pe cel de a-i aduce pe unii cântareti români care activeaza în strainatate.
C. M.: Trebuie sa pleci de la un fapt. Pe Nicoleta Ardelean, George Petean, ca si pe Tatiana Lisnic, i-am descoperit în ’97-’98 când am avut un masterat la Conservator. La final am facut un concert foarte frumos, dirijat de maestrul Petre Sbârcea, dupa care i-am recomandat Agentiei Petrov. Au auditionat cu succes si de atunci au plecat în carierele lor. Copiii acestia nu uita si vin la Opera din Timisoara cu placere si cu dragoste, când pot. Pacat ca exista si altii care uita. Voci extraordinare, caracter zero. Depinde de fiecare.
C. P.: Referitor la sumele pe care le absoarbe Opera din Timisoara, exista o subventie de la stat, nu?
C. M.: Cam 92% si 8% din venituri proprii, adica închirieri de sali, bilete, caiete program. Nu avem alte surse.
C. P.: Sponsori?
C. M.: Foarte greu. Aproape toti cei care ar putea sa sponsorizeze sunt filiale ale Bucurestiului. A fost o perioada când Asociatia Pro Opera ne-a ajutat cât de cât, dar si ei au probleme din cauza crizei. Nici fabricile mari nu sunt foarte dispuse sa ne sponsorizeze. De aceea de la patru-cinci productii noi pe an, acum am mai redus. Gândeste-te ca fata de acum cinci ani costurile s-au dublat si chiar mai mult. Un kg de cuie costa în jur de 5 lei, acum costa 12 lei. Trebuie sa tii cont ca bugetul nu ni s-a dublat în functie de costuri. Si atunci mai bine fac o productie frumoasa, doua, maximum trei pe an. Exista si o problema mare, n-avem solisti suficienti. Nici în ultima perioada nu mai apar voci deosebite. De ce? Deoarece nu sunt îndreptati spre repertoriul just. Unde mai exista glasuri pentru „Fata din Far West“, „Andrea Chénier“, „Manon Lescaut“? L-am auzit acum la Macerata pe Vladimir Galuzin si m-am îngrozit. Din „Otello“ a cântat „Niun mi tema“, mai simplu decât dificilul monolog. Apoi „Vesti la giubba… Ridi, Pagliaccio“ si am crezut ca înnebunesc. E drept ca „Paiate“ este si una dintre specialitatile mele, pentru Canio am fost cunoscut si recunoscut. Dar nu mai sunt voci mari. Uite, Marianne Cornetti, care este o mezzosoprana extraordinara, este cautata acum sa cânte si ca soprana dramatica, pentru ca lipsesc vocile mari pentru asemenea repertoriu.
C. P.: Se gândea chiar la rolul titular din „Turandot“, îmi vorbea acum un an.
C. M.: Vrea sa-l cânte la Timisoara. Probabil anul viitor. Aici a facut foarte bine Gioconda, rol greu, tu stii cât este de tras. Nu mai sunt voci nici precum a Renatei Scotto, Mirellei Freni sau, în zona noastra geografica, a Annei Tomowa-Sintow. Nu mai vorbesc de Raina Kabaivanska, cu care am cântat de atâtea ori. Daca ne gândim la baritoni, unde mai exista un Giorgio Zancanaro, un Piero Cappuccilli? Renato Bruson se chinuie si nu vrea sa termine cu cântatul. La fel, unde sunt o Fiorenza Cossotto, Elena Obraztova sau Aprile Millo?
C. P.: Pura soprana verdiana.
C. M.: Eu n-am mai auzit o Aida ca lumea, de la ea încoace.
C. P.: Personal, sustin ca nu este penurie de glasuri, dupa cât am vazut la concursuri, în juriile la care am fost, ci penurie de instruire si de îndrumatori competenti. Se adauga faptul ca si impresarii si directorii de teatre, în dorinta de a-si acoperi repertoriul, îi pun sa cânte lucruri nepotrivite. Dezbat de mult subiectul.
C. M.: Da, ai spus adevarul! Moda de a cânta orice, oricât si oricum dauneaza. Uite-l, de exemplu, pe José Cura. Cât a cântat bine? Zece ani. Uite-l pe Rolando Villazón… câte a patit! Mi-aduc aminte o discutie cu David Ohanesian. Spunea: „Unul care ajunge sã cânte zece ani e bine. Cincisprezece ani începe sa fie si mai bine. Cânta douazeci de ani, deja este un fenomen“. Eu pot sa-i multumesc lui Dumnezeu ca în douazeci si cinci de ani de cariera nu mi s-a rupt glasul niciodata. Dar cântam numai repertoriul meu. La început de cariera, câte oferte am avut sa fac „Lucia di Lammermoor“ sau „Boema“! Am refuzat tot. Marcello ma învata: „În momentul când primesti o oferta de contract iei partitura, o citesti toata, o cânti si ti-o consolidezi în gât. Abia dupa aceea accepti, numai daca îti convine“. Cântaretii de astazi spun da si habar n-au ce si cum. Si cum moda de-acum este sa planifici cu doi-trei ani înainte, cum poti sa stii cum te dezvolti sau nu în acel rol? În plus, mai intervin fel si fel de acrobatii, pentru ca regizorii moderni te pun sa cânti în orice conditii, nu-i intereseaza daca artistul poate emite sunete sau poate conduce o fraza în orice pozitie.
C. P.: Regietheater…
C. M.: Asa cum spui, cei care îl fac sunt regizori de teatru în proportie de 80% si habar n-au de voci, de igiena vocala. Or, nu te supara, daca vrei sa asculti o orchestra te duci la un concert simfonic. Daca vrei sa asculti un cântaret trebuie sa-l pui în postura ca instrumentul lui sa functioneze, nefiind legat doar de emisia unor sunete, ci si de starea psihologica, de starea de sanatate, de repertoriul pe care cânta, de modul cum îl cânta.
C. P.: Si dirijorii veniti din simfonic care dirijeaza opera?
C. M.: Habar n-au! De ce dirijorii din trecut au fost mari? Pentru ca au început de la zero, au fost întâi maestri acompaniatori, apoi maestri substituti si au stat lânga dirijorii mari.
C. P.: Si Tullio Serafin, si Antonino Votto…
C. M.: … si Giuseppe Patané, si Nello Santi. Daca regizorul facea ceva care nu le convenea sau care-i punea pe cântareti în dificultate, nu acceptau.
C. P.: De multe ori exista obsesia de a crea tumult orchestral…
C. M.: … ca sa iasa ei, dirijorii, în evidenta.
C. P.: În afara de ceea ce am vorbit ca perspective repertoriale, ce alte gânduri ai pentru Opera din Timisoara?
C. M.: Vreau sa facem musicalul „Scripcarul pe acoperis“, un spectacol pe care l-am vazut la Oradea regizat de un budapestan, o productie care mi-a placut extraordinar. Cred ca este un titlu care va atrage publicul. Trebuie sa ma gândesc si la tineri. Stii foarte bine ca noi facem foarte multa opereta si constat ca are o priza mai mare asupra tinerilor chiar decât opera.