Addenda la Istoria literaturii române contemporane
Anamaria Beligan, una dintre cele trei fiice ale marelui actor Radu Beligan, în loc sa-si petreaca viata la umbra ocrotitoare, de eucalipt, a tatalui ei, a parasit, în 1982, la numai un an dupa absolvirea sectiei de regie film a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Caragiale“, România si s-a stabilit în Australia. Ne trebuie multa imaginatie ca sa ne-o reprezentam traind acolo, la mii de kilometri distanta de noi, pe exact partea opusa a Pamântului. Din fotografii reiese ca are doua fiice, Katharina si Dana, la fel de frumoase ca ea, o gradina nu prea întinsa, cu gazon, în stil englezesc, si o bucatarie moderna în care se preface, destul de convingator, ca este o gospodina pasionata.
S-a nascut la 15 noiembrie 1958 în Bucuresti, dar în notele bio-bibliografice din cele mai recente carti nu-si mai mentioneaza data nasterii, probabil din cochetarie. Are un masterat în lingvistica, luat la Universitatea Monash din Melbourne, si lucreaza ca regizor si scenarist la Melbourne si ca profesor la Australian Film, Television and Radio School, la Sydney. Scrie direct în engleza. Scrie, probabil, si în româna, dar când îsi traduce textele englezesti în limba materna o face în colaborare cu Dana Lovinescu.
Specialitatea ei sunt romanele si proza scurta, toate alerte si stranii, deloc asemanatoare cu ce se scrie în prezent în România. Unii ar putea sa considere ca, din cauza sfericitatii Pamântului, Anamaria Beligan traieste cu capul în jos în raport cu noi, desi n-ar fi exclus ca, în realitate, noi sa fim cei care traiesc cu capul în jos în raport cu ea. În România vine rar si fugitiv, ca sa-si vada tatal, ca sa lanseze câte o carte sau ca sa provoace în rândul barbatilor câte un coup de foudre pe care îl va evoca sarcastic în viitoarea ei carte.
Imaginea scriitoarei, din perspectiva celor care traiesc în România, este incompleta si nebuloasa. Personajul nu se dezvaluie decât în mod capricios, iar colportajul pe care românii îl practica dezinvolt, cu talent, nu functioneaza bine în acest caz, din cauza marilor si oceanelor care despart România de Australia.
Pe de alta parte, cartile, precar difuzate, nu se gasesc niciodata toate în librarii, iar adeseori nu se gaseste nici macar una. Trebuie sa dai dovada de o perseverenta de colectionar ca sa ajungi sa ai pe masa de lucru micul teanc pe care îl formeaza volumele publicate pâna acum în România (pentru ca de cele din Australia nici nu poate fi vorba):
Înca un minut cu Monica Vitti, proza scurta, traducere: Dana Lovinescu si Anamaria Beligan, Iasi, Ed. Polirom, 1998.
Scrisori catre Monalisa, roman, versiune în limba româna de Dana Lovinescu si Anamaria Beligan, Iasi, Ed. Polirom, 1999.
Dragostea e un Trabant, proza scurta, traducere din limba engleza de Dana Lovinescu si Anamaria Beligan, Bucuresti, Ed. Curtea Veche, 2003.
mamabena.com, roman, traducere din limba engleza de Dana Lovinescu si Anamaria Beligan, Bucuresti, Ed. Curtea Veche, 2005.
Windermere: dragoste la a doua vedere, roman, traducere din limba engleza de Dana Lovinescu si Anamaria Beligan, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009.
O prima remarca: toate cartile sunt traduceri. Se poate spune însa ca versiunile românesti ale acestor carti apartin (si) literaturii române, întrucât nu sunt doar traduceri, ci reconstructii lingvistice, la care a participat autoarea însasi.
Anamaria Beligan este prezenta si în volume alcatuite prin însumarea contributiilor mai multor autori:
Chef cu femei urâte. Cele mai bune povestiri 1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu (selectie, prefata, aparat critic), Bucuresti, Ed. Allfa, 1997 (Bilet pentru Ninive, pag. 31-51).
Cartea cu bunici, volum coordonat de Marius Chivu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2007 (Larger than life, pag. 37-40).
Tovarase de drum. Experienta feminina în comunism, volum coordonat de Radu Pavel Gheo si Dan Lungu, Iasi, Ed. Polirom, 2008 (Halatul Veronicai, pag. 47-62).
Dintr-o marturisire a autoarei, reiese ca ea a început sa scrie târziu (dar ce înseamna „târziu“, când Nina Berberova a debutat ca romanciera la 84 de ani?). Aceasta nu înseamna însa ca a aparut în fata cititorilor ca o prozatoare deja formata, asa cum ar fi fost de asteptat. De altfel, în general, în evolutia ca scriitoare a Anamariei Beligan nimic nu pare stabilit pentru multa vreme. Prozatoarea îi ia mereu pe cititori (si probabil se ia si pe sine) prin surprindere, trecând de la un subiect cu care parea deplin familiarizata la unul cu totul diferit si schimbând registrele stilistice cu dezinvoltura cu care o femeie rasfatata încearca rochii în fata oglinzii. Daca s-ar afla în situatia Seherazadei, l-ar captiva pe Sahriar nu neaparat prin ceea ce ar povesti, cât prin modul cum ar povesti. Fermecat (ca un critic literar!) de parada de formule narative, sultanul ar amâna la nesfârsit executia povestitoarei.
Inventivitate, spirit de observatie, imaginatie baroca, placere de a crea o atmosfera de mister („psihologic“, preciza Dan C. Mihailescu într-un comentariu critic din revista 22), ca si o perspectiva cosmopolita asupra existentei – toate acestea genereaza o proza caleidoscopica. Scriitoarea nu se lasa prinsa în plasa unei definitii. Luciditatea, spiritul critic si, mai ales, feminitatea ei asumata o fac sa fuga de ceea ce devine previzibil.
Si totusi, totusi, se poate detecta o constanta în aceasta structura artistica proteica. Este vorba de aptitudinea – si de placerea – de a vedea comedia umana în aproape fiecare episod al vietii de fiecare zi. Ca si Dumitru Radu Popa, în America, Anamaria Beligan, în Australia, este amuzata, îndeosebi, de ritualurile bunastarii din lumea libera, pe care a cunoscut-o dupa ce a trait, oripilata, într-o tara comunista. În povestirea Mai mult ca perfectul subjonctiv din volumul de debut Înca un minut cu Monica Vitti, ea face, de exemplu, sesizabil comicul involuntar al sfaturilor date la radio de „specialista în terapie sexuala“ care vorbeste…
„Ca si când ar fi vorba de chiftele. Atât de direct, cu atâta simplitate, cu atâta seninatate! Îi e gura plina de atâta suculenta convingere! Ce m-as face fara vocea ei care-mi alina exasperarea acestei curse interminabile prin jungla de case din prefabricate a gândurilor mele în miez de dimineata?“
Si iata înca un exemplu, de data aceasta din cea mai recenta carte a Anamariei Beligan, romanul Windermere: dragoste la a doua vedere. Secventa pe care o reproduc în continuare ar putea fi intitulata Comedia întretinerii gazonului si este atât de bine scrisa încât n-ar fi deloc o exagerare sa o comparam cu scene din romanul Suflete moarte al lui Gogol (de exemplu cu aceea a încercarilor de a prinde o gaina într-o curte, pentru pregatirea mesei destinate revizorului):
„De fiecare data când intra pe poarta paraginita a gradinii, Yvonne îl gasea pe domnul Pantazopulos în patru labe, plivind buruienile din peluza-i imaculata. Era o munca de Sisif, cum prea bine explica domnul Pantazopoulos, caci vântul dinspre nord aducea vara seminte zburatacite de Juncus buffonicus si Agropyrum repens, care se împlântau în solul fertil al domului Pantazopoulos, încolteau si se întindeau în toate directiile, cu forta unei invincibile armate, batându-si joc de efortul lui necontenit si pângarind, cu perversa bucurie, mult iubitul lui gazon englezesc, atât de verde, de neprihanit si de senzual.
Gazonul lui englezesc! Rodul dragostei de-o viata, realizarea lui cea mai de seama, mica lui capodopera. Între ea, capodopera, si el, autorul, exista o indestructibila legatura. Care dainuise dincolo de relatiile avute cu femeile din viata lui – mama, nevasta, amante, fiica. În vreme ce trupurile mamei si nevestei de mult se descompusesera în farâmiciosul sol australian, gazonul lui se pastrase viu, ademenindu-l zilnic prin soapte seducatoare si porunci imperioase, prin capricii si nevoi carora el le raspundea prompt, trudind din zori pâna-n amurg, ca un prea umil sclav.
Îsi atasase, prin mijloace proprii, un soi de monoclu în dreptul ochiului stâng, singurul care înca mai functiona, cu treizeci la suta din capacitate. Un monoclu cum purtau camatarii, medicii legisti sau filatelistii în filmele hollywoodiene din anii patruzeci.
Deplasându-se încet, în patru labe, pe vasta peluza, scrutând cu un singur ochi, centimetru patrat cu centimetru patrat, trupul sacru al gazonului, smulgând cu degete chircite, ca niste gheare, orice intrus alogen si dusman – amorez si razboinic, ginecolog si câine credincios, mester faurar si serv – domnul Pantazopoulos nu încetase s-o uimeasca pe Yvonne, de când devenise angajata lui. Nu-i fusese niciodata dat sa vada o asemenea meticuloasa si zadarnica straduinta.“
Pasajele de acest fel pot fi considerate cel mai înalt nivel atins de autoare în cartile ei. Ele alterneaza cu altele, retoric-patetice sau pur si simplu prozaice. Cu alte cuvinte, sagacitatea feminina, cu inflexiuni mefistofelice, lasa locul uneori… palavragelii feminine – o dovada în plus ca Anamaria Beligan nu fuge de conditia ei de femeie. În paranteza fie spus, ea nu scapa ocazia sa fie sarcastica atunci când portretizeaza barbati. Dar barbatii, cu cavalerismul lor, privesc cu îngaduinta si cu un secret amuzament aceasta forma de discriminare. Am închis paranteza.
Si în proza scurta, si în romane predomina ca personaje emigrantii, apatrizii, turistii, persoanele aflate temporar în alte tari decât tara lor de origine. Remarcabilul talent al scriitoarei, inteligenta ei artistica, orizontul cultural vast o feresc de riscul alunecarii în lamentatia melodramatica pe tema dezradacinarii. Peisajul cultural multietnic creeaza, dimpotriva, impresia ca autoarea priveste lumea de sus si ca o întelege în toate manifestarile ei.
Epica este de obicei complicata si bine articulata, ca în proza lui William Somerset Maugham. Dar are si o nota de bizarerie si de cruzime, amintind de fantasticul gotic cu care a atras atentia asupra ei englezoaica Daphne du Maurier. Daca ai fi personaj si nu om real, ti-ar fi frica sa înnoptezi sub acelasi acoperis cu Anamaria Beligan, fiindca ea ti-ar putea face tot felul de farse sadice, de genul celor pe care i le face o fetita „angelica“ din Mai mult ca perfectul subjonctiv profesoarei ei de engleza:
„Copil fiind, am încercat toate pacalelile pe pielea lui Madame: lipici pe scaunul pe care avea sa se aseze, dulceata de afine în sosoni, melci pisati în buzunarul paltonului de astrahan, broaste moarte în poseta, râme în cafea (…), nu mi-a scapat nici unul din aceste renghiuri.“
În plus, pustoaica îi aplica profesoarei pe spate o mic pancarta pe care scrie „A-ho, a-ho, ati vazut un cal maro?“, si asta chiar în timpul vizitei la Bucuresti a liderului comunist Janos Kadar, ceea ce duce la arestarea profesoarei de catre agentii Securitatii.
O povestire ilustrativa pentru inventivitatea epica a autoarei, dar si pentru o anumita neverosimilitate a istorisirilor este Juanito cuceritorul din acelasi volum Înca un minut cu Monica Vitti. Naratiunea este conceputa ca un dialog telefonic între un necunoscut, Juanito, originar din România, aflat în pragul sinuciderii, si reprezentantul unei fundatii care acorda asistenta (morala, psihologica) celor aflati în momente de deznadejde si tentati sa-si puna capat zilelor. Acest Juanito povesteste ca în scoala primara a avut-o colega pe fiica unui demnitar comunist, Georgiana-Daniela, pe care a urât-o cu pasiune, din adâncul fiintei lui. Avea fata de ea aversiunea unui paria fata de cineva care face parte din protipendada si îsi afiseaza, involuntar, în orice împrejurare, multumirea de sine. Trec anii, Juanito se expatriaza, afla despre sine, cu prilejul unui control medical, ca secreta o sperma de buna calitate si, în consecinta, devine un foarte solicitat donator de sperma (trebuie spus aici ca scriitoarea face ce face si în aproape fiecare dintre istorisirile ei evoca într-un fel sau altul sexualitatea). Urmeaza numeroase alte întâmplari, revarsate în paginile cartii ca dintr-un corn al abundentei epice, iar la un moment dat Juanito afla, stupefiat, ca printre femeile de pe planeta însamântate cu sperma lui se afla si Georgiana-Daniela; ea a dat nastere unei fetite care seamana atât cu el, cât si cu ea, unind definitiv, printr-o sinteza perfecta, femeia detestata cu cel care a detestat-o. Drept urmare, barbatul hotaraste sa se sinucida.
Întâmplari la fel de bizare sunt povestite în volumul Dragostea e un Trabant. În Sarea pamântului este vorba de o întâlnire de doua ore dintre un miner din România si regina Angliei, întâlnire organizata, la cererea acesteia, de Nicolae Ceausescu însusi. Interlocutorul reginei, „nenea Zaharia“, devine în mediul muncitoresc din care provine un personaj legendar. Apoi, emigrat în Australia, el este idolatrizat de vagabonzii printre care îsi duce viata (vagabonzi carora Anamaria Beligan le evidentiaza, nu se întelege din ce cauza, o anumita frumusete morala, ca Maxim Gorki în Azilul de noapte sau Eugen Barbu în Groapa) . La 37 de ani de la memorabila convorbire, „nenea Zaharia“, instalat acum într-un carucior de paralitic împins de un voluntar, traieste un moment apoteotic: venita în vizita în Australia, regina Angliei îl… recunoaste în multimea adunata sa o aclame:
„Regina se opri în loc si-si deschise poseta, de unde scoase o pereche de ochelari bifocali.
– Nu se poate! E… e… e… nimeni altul decât nenea Zaharia! exclama ea.
Emotia o facu sa scape din mâna florile de crin, dar nimeni nu observa, caci toate privirile, obiectivele si binoclurile se îndreptara catre omul din carucior.“
Dragostea e un Trabant, povestirea de la care s-a împrumutat titlul volumului, aduce aminte, deopotriva, de povestirea La Tiganci a lui Mircea Eliade si de filmele cu tigani ale lui Emir Kusturica. Aventura exotico-erotica în mediul tiganesc, incandescenta a trairilor, atmosfera magica, dar, ca nota particulara, si sarcasmul de buna calitate practicat cu virtuozitate de Anamaria Beligan.
Romanul Scrisori catre Monalisa are de suferit din cauza unui hiperrealism care tinde sa transforme naratiunea într-un reportaj despre viata emigrantilor din tarile est-europe dinainte de 1989 în lagarele de emigranti din Germania de Vest (experienta a autoarei, insuficient transfigurata artistic). Romanul mamabena.com, arborescent, captivant, cu elemente de roman politist, evoca lumea emigrantilor români din Australia, dar si satul românesc, cu stravechea sa civilizatie distrusa de regimul comunist. Iar romanul Windermere: dragoste la a doua vedere, capodopera a autoarei, cuprinde epopeea eroi-comica, dar si de o rascolitoare tandrete, a iubirii dintre Yvonne si William.
Romanul ar putea fi rezumat (ironic, în stilul autoarei) astfel:
„Ah, ce bine ar fi fost daca (murmura uneori sYvonnet în sinea ei)…
Ce bine ar fi fost daca…
Daca William si-ar fi lasat mustata. Subtire, tunsa scurt, îngrijita cu migala. Cu o unda de apa de colonie si o vaga aroma de ceai Prince of Wales. Ce completare fireasca a virilitatii lui discrete dar incontestabile! Cât de perfect ar fi fost totul, daca William si-ar fi lasat mustata. Întregul univers ar fi intrat într-o divina rezonanta.“
Si William, parca ghicind dorinta adoratoarei lui, îsi lasa la un moment dat mustata. Iar universul intra, bineînteles, într-o divina rezonanta.