Cela Varlam, Muşcând din moarte ca din ciocolată, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.
Romanul Celei Varlam este o lectură antrenantă. Există lejeritate stilistică, marcată prin fraze concise, eliptice de verb, dar pline de observaţii acute, de ordin senzorial. Se remarcă apoi fluxul epic neted, lipsit de intenţii de a anticipa finalul. Intră în discuţie şi detaliul că Muşcând din moarte ca din ciocolată este o poveste de dragoste între două personaje care calcă desculţe pe sticlă pisată. În plus, în fundal, prozatoarea se referă la destinul populaţiei istroromâne, ceea ce, dincolo de sentimentalismul primar, impune cărţii o dimensiune europeană. Extincţia enclavelor – etnice şi religioase – constituie astăzi o temă centrală a discursului civic şi a celui literar. Puţini sunt scriitorii contemporani – Octavian Soviany şi Alexandru Ecovoiu îmi vin minte acum – care au reuşit, estetic şi ideologic, să imprime o notă internaţională prozei române.
Trebuie precizat că, de asemenea, climatul istoric al textului – Războiul Rece (acţiunea începe în 1946) – reprezintă o sursă de energii reprimate, fructificate, cu mare abilitate, de către scriitoare. Spectrul morţii afectează mai crunt decât o execuţie abominabilă. Cela Varlam situează întâmplările într-un mediu panicos, când europenii credeau în reînceperea ostilităţilor globale. Numai că perspectiva narativă a romanului dezvăluie, cu acuitate, o trăsătură specifică Războiului Rece: agresiunea subconştientului. Lumea n-a aşteptat chemarea la arme, reînregimentarea şi lupta deschisă pe front, ci s-a învăţat cu starea de asediu, pregătindu-se de rezistenţă, apărându-se de un inamic invizibil, care ameninţa totuşi porţile cetăţii. Imaginea incendiului mocnit, pornit de la o sursă neidentificată, pârjoleşte cugetele tuturor personajelor: „Suntem înregimentaţi de o viaţă, ce nu-nţelegi? Ţi se dau ordine? Crâcneşti când le primeşti? Faci ce ţi se spune. Judeci cu capul tău sau execuţi?“ (p. 261). Interogaţiile au acelaşi răspuns. Teatrul de operaţiuni, repectiv Peninsula Balcanică, cuprinde numeroase straturi mentalitare şi suficiente prejudecăţi, de pe urma cărora se îndestulează Muşcând din moarte ca din ciocolată. În primul rând regiunea păstrează numeroase vestigii ale romanităţii, în pofida interferenţei civilizaţiei slave. În al doilea rând conflictele etnice şi religioase au fost la ordinea zilei. Dar, pe lângă starea de perpetuă beligeranţă, este cazul să observăm că zona s-a confundat cu un leagăn al cosmopolitismului.
În lagăr
Romanul începe cu arestarea comunităţii istroromâne din localitatea Suşneviţa de către un grup de partizani ai lui Tito, conduşi de către tânărul Filip Mitrovici. Figura dictatorului nu este nici măcar creionată. Victimele, supuşii fidelizaţi şi soldaţii discută despre el ca despre o emblemă. Tito reprezintă, de la început, un pseudonim, o biografie falsificată, o entitate intangibilă care, din păcate, loveşte letal fără discernământ. Ena, protagonista, de 13 ani, Gabriel, frăţiorul, şi părinţii lor sunt scoşi din casă, legaţi în şir cu alţi localnici şi escortaţi până la o crevasă. Scena închide două măsuri întrebuinţate constant de Cela Varlam. Pe de o parte ar fi luciditatea personajelor, care, prin vocea tatălui Enei, îşi asumă condiţia de Turn Babel modern şi de fiinţe minoritare, aşezate la periferie, nu din propria voinţă, ci din pricina autorităţilor discreţionare. Istroromânii sunt alarmaţi deoarece, plasaţi de multă vreme în ghetou, vor repeta soarta evreilor internaţi în lagărele naziste. Pe de altă parte, ar fi crearea unui fals mecanism de autoimunizare, constând în hrănirea speranţei angoasante că vor scăpa de la „trierea“ programată sau că măcar li se va amâna sfârşitul până se vor fi acomodat cu ideea. Această secvenţă devine macheta unui roman migălos şi tensionat, cu accente de capodoperă, construit din simetrii şi din structuri complementare.
Între Ena şi Filip se porneşte, la prima vedere, o legătură complice, devastatoare, între pradă şi prădător, între puritate şi mizerie, care ajung să-şi împrumute trăsăturile. Ambii pun presiune emoţională unul pe altul şi, în cele din urmă, se vor învinovăţi reciproc. Filip o seduce pe Ena cu patru cubuleţe de ciocolată, câştigându-i astfel încrederea şi afecţiunea. Putem să considerăm momentul ca modificarea radicală a unui destin, punctul când inevitabilul este anulat de intervenţia interesată a unui ins investit cu putere. Filip o duce cu zăhărelul pe micuţă şi, simultan, îi oferă în dar viaţa. Militarul îşi schimbă dintr-o dată raportarea faţă de copila neajutorată şi plină de farmece. El îmbracă, în mintea confuză a Enei, haina salvatorului, înălbindu-şi uniforma. Bărbatul ajunge obiect de adoraţie deplină şi necondiţionată, deşi îi trimite la moarte pe părinţii Enei. Adolescenta este scoasă din rând, primind consimţământul familiei de a nu protesta şi de a nu privi înapoi. Ţinându-l pe Gabriel în braţe, Ena aude numai sunetul dispariţiei neamului ei. Niciodată nu va afla, nici măcar de la Filip („un ticălos neterminat, nedus până la capăt, rătăcit la jumătatea drumului“, p. 46), asasinul care organizase descinderea, dacă oamenii au fost împinşi în prăpastie, ca la domino, sau au fost mitraliaţi.
Copila rămâne ultima supravieţuitoare a comunităţii şi, paradoxal, chiar singura martoră a genocidului, pe care nu-l văzuse în derulare. De aceea îşi va lua în serios rolul de a transmite povestea. Filip o va însoţi pe Marea Adriatică la loc sigur, plasând-o în fostul lagăr nazist de la Padriciano, în apropiere de Trieste. Fosta tabără de exterminare fusese transformată în colonie alcătuită din refugiaţi sau din prizonieri preluaţi din armatele Naţiunilor Unite. Internată într-un spaţiu paternalist, care îi garanta o bucată de pâine şi dreptul de a se plimba prin localitate, orfana trăieşte totuşi în exil, în robie babiloniană. Fratele, Gabriel, este adoptat în campus şi i se schimbă numele în Daniel. Ena nu are rude, iar contactele cu Antonella şi soţul ei, Guido, sunt provocate de nevoi de întrajutorare şi de recunoştinţa ce le-o poartă pentru a fi ajutat-o să treacă din Croaţia în Italia.
Dependenţă emoţională
Ena nu cunoaşte prietenia, fiindcă, în copilărie, nu i-a arătat nimeni ce înseamnă gratuitatea şi trăinicia relaţiilor interumane. A înregistrat că totul are un preţ. În consecinţă, s-a învinovăţit pentru că acceptase şanse de a fugi din şirul trimis la moarte. Doar prezenţa călăului o linişteşte, întrucât Filip îi luase locul lui Dumnezeu, garantând viaţa amantei sale prizoniere. Criminalul ajunge protector şi confident: „Strigam ca o nebună, sughiţând, să mă arunce în gol, să mă arunce în gol, nu puteam suporta că aveam sub picioare pământ, duşumea sau pietre, că totul era astupat, că n-aveam unde să alunec, să scurg sau să cad. Era un chin de moarte că toate deschiderile erau doar deasupra capului, oriunde aş fi privit era loc până la cer, iar în jos, nimic. Fundătură. Spasmele mele erau de neoprit, doar în braţe la Filip, încet-încet, mă linişteam. Îmi dădea câte un colţişor, mic, abia vizibil de ciocolată albă, niciodată din cea obişnuită, doar albă, spunea că aşa trebuie, şi să muşc cât mai puţin posibil. Când auzeam de ciocolată, începeam să-l simt pe el tot mai bun, tot mai aproape, să mi se pară că Gabriel avea să apară“ (pp. 54-55). Cruţând-o pe Ena, Filip atinge, deopotrivă, desăvârşirea şi damnarea. Ţinând-o ascunsă cu riscul de a fi el însuşi arestat şi executat pentru nerespectarea ordinelor, o va îngriji pe copilă, îi va încorda simţurile şi o va sufoca într-o relaţie de codependenţă emoţională. O va avea numai pentru sine, de câte ori se va întoarce din misiunile încredinţate. Concomitent va duce o existenţă paralelă, căsătorindu-se. Ena este, pentru ofiţerul titoist, şi virtute, şi păcat capital.
Filip se ocupă de educaţia iubitei secrete, aducându-i dicţionare şi enciclopedii. Pygmalion frământă aluatul din care este zămislită Galateea, scoţându-i la suprafaţă talentul literar. La un moment dat îi dă Enei un cadou neobişnuit, fără valoare cognitivă, un carneţel. Pe acele hârtii tânăra deapănă iţele istoriei personale în cadrele istoriei generale. Filip este agentul conştient de potenţialul ucenicei, trickster-ul responsabil cu îmboldirea. El ştie dinainte calea, dar nu face mai mult decât să o sugereze. Sau poate că propune soluţia radicală, dorită de amândoi partenerii. Surescitată de naraţiuni şi de iubirea depresivă pentru Filip, Ena resimte mânia pe care, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi trebuit să o dezlănţuie Dumnezeu împotriva ucigaşului părinţilor ei. Sătul de reproşuri, în 1963 Filip îi mărturiseşte că n-o mai vizitase în iarna acelui an fiindcă mersese, împreună cu Gabriel, să reconsolideze casa din Suşneviţa. După explicaţii, militarul îi lasă femeii la 30 de ani un pistol. Cert este că Tamara, prietena Enei din Padriciano, cititoarea de 84 de ani a manuscriselor, spune doar că îndrăgostiţii au murit. Bănuim totuşi că Ena s-a sinucis, împlinindu-şi nevoia de a coborî în hău, în iad.
Romanul Muşcând din moarte ca din ciocolată este incontestabil. Două sunt învăţămintele asupra cărora insistă Cela Varlam. Istoria e făcută de oameni, nu viceversa. Iar iubirea autentică seamănă cu un robinet, pe care îl lăsăm deschis fără teama de a încărca factura la întreţinere.