Dora Deniforescu, Cercuri de frig, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2011, 152 p.
Destul de alunecos terenul pe care se aventureaza Dora Deniforescu cu romanul de debut „Cercuri de frig“. Intre „romance“, literatura erotica si jurnal intim, discursurile intercalate si redistribuite ale personajelor construiesc una din cele mai eterogene bucati de literatura a ultimilor ani. Pe filonul unui stil literar deja brevetat la noi de Ioana Bradea cu „Bagau“ (care, de altfel, a luat si premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut in 2004) era destul de greu in 2010 sa se fi recompus acelasi scenariu norocos si in cazul „Cercurilor de frig“ – si spun „norocos“ nu pentru ca „Bagau“-ul nu ar fi meritat, ci pentru ca mai rar se ofera premii, mai ales la debut, unor volume atât de indraznete. Asta insa nu numai pentru ca scrisul Dorei Deniforescu nu se ridica la nivelul asteptarilor unui public, imi permit sa spun, deja „educat“ (in limitele impuse de peisajul literar românesc actual) la mai toate formele noi de literatura (de la erotism dur la junky), ci si din cauza receptarilor critice aproape inexistente. Dora Deniforescu este, astfel, departe de a fi devenit cumva din 2010 (anul debutului) pâna astazi o „vedeta literara“ cum s-a intâmplat in cazul Ioanei Bradea, mai mult datorita intrigilor si polemicilor acute pe care le-a stârnit „Bagau“ la publicare. Premonitia lui Alexandru Musina de pe coperta a patra („“Cercuri de frig“ e un debut care merita sa nu fie ratat (pentru a câta oara?!) de critica noastra de intâmpinare“) se adevereste, caci prea putine cronici s-au scris pe romanul Dorei Deniforescu care a intrat (oarecum) intr-un anonimat media.
Experimente cromatice
Povestea romanului se arata destul de promitatoare inca din primele capitole, descrierile hiperrealiste fiind domeniul in care autoarea se misca cel mai bine. Intâmplarile cernute cu atentie pentru economia finala a subiectului, frazarea taioasa si capacitatea de a construi personaje credibile – lasându-le atât libertatea de a-si devoala cele mai subtile probleme corporale sau spirituale, cât si alibi-ul perfect (romanul provoaca intr-un mod cât se poate de discret fiecare cititor la auto-evaluare ulterioara) in universalitatea motivelor – ii permit autoarei sa jongleze cu câteva din subiectele inca tabuizate ale unei societati românesti destul de circumspecte: lesbianismul, fanteziile adolescentine, sex-ul contingent sau intâmplator: „nu stiu ce il excita pe Mircea la mine, dar se consuma in câteva minute, exploda, plutea in lichidul crem, vâscos, alb-lipicios, vârful degetelor lui cautând parca o ascunzatoare in vaginul meu cam mic si speriat, imi ridicase numai un picior pe dupa gâtul lui si cu o mâna imi strângea sfârcurile sânilor ca bobitele de struguri, impingea in mine ca intr-un sac de box, transpirase de parca ar fi tras la fiare, eu inchideam ochii ca sa caut altceva de care sa ma agat“. Atitudinea in fata relatiilor sexuale este insa una din cele mai interesante. Trecând usor de la raceala si indiferenta la angajare totala (notele dramatice ajungând pâna la patetism), protagonista experimenteaza permanent contacte erotice in cautarea unei solutii sentimentale. Astfel, scenele sexuale din adolescenta si trecerea la o maturitate fizica (insa niciodata una a mentalitatii), se inlantuiesc intre sincope romantioase si texte nostalgice. Aici lamentarile devin regula, uneori prea obositoare pentru cititorul care – vrea, nu vrea – va astepta mereu revenirea la naratiune, sau la micile „biografii“ ale celor care isi fac aparitia, chiar si secvential, in „marea poveste“. Dora Deniforescu combina in „Cercuri de frig“ o radiografiere brutala a comportamentelor sexuale contemporane, schismatice, schizoide, incarcate ba de cinism si ironie, ba de entuziasm, cu dezgroparea intimitatii, a dorintelor secrete si a frustrarilor personajului legate de propria persoana, insa stilul „liricoid“ pe care mizeaza aperentele note diaristice tinde sa alunece spre expresionism discursiv derizoriu: „Flacarile intunericului… Imi inghiteam vorbele, imi era teama de ele“, „De mult n-am mai privit stelutele pe cer si noaptea mi se pare o rochie de seara poleita, lucitoare, un invelis pentru celalalt trup al meu, fara carne si oase, doar cu vise. Noaptea ce intinde catre mine, parca, nevazute mâini, vine pe la spate si ma ia in brate, ma alinta si ma adoarme cu saruturi aromite“. Mai mult, experimentele cromatice, care se doresc la granita dintre imagine si concept, sunt doar exercitii lirice disonante: „luminatiile ochilor sau irisului meu galben-verzui-maroniu-albastru.“, „totul era atât de albastru-violet-roscat-aramiu si frunzele pluteau lenese in vântul parfumat, in lumina solara de vara“.
Un stil liricoid
Pericolul cel mai mare este ca in astfel de momente fragmentele sa devina banale, greoaie si secatuite de substanta din cauza ostentatiei scriiturii, unde atmosfera idilica ce ar trebui sa tempereze secvential duritatea limbajului (personajele sunt de fapt fortate sa actioneze impulsiv de anumite contexte, iar in rest comunica in registre sentimentaliste) este construita prin comparatii facile: „orasul cenusiu, pustiu, pamântul zemos ca o piersica foarte coapta, umbrele abia plecate ale noptii de ceara“. Daca tot am amintit de „Bagau“, nu voi ezita sa spun ca si romanul Ioanei Bradea se bazeaza pe aceleasi schimbari de atmosfera si stare, insa in „Cercuri de frig“, pe lânga faptul ca acestea nu au aceeasi eficienta imagistica, fondul narativ nu este la fel de tensionat (discutiile de la „linia fierbinte“ redau perfect atmosfera imbolnavitoare) pentru a le salva din aparentul amatorism, sau cum il numeste prudent Carmen Musat pe coperta a patra, un sir normal de „inegalitati inerente inceputului“. Dinamismul evenimential si extremismul erotic (sau, poate, „normalitatea“?!) sunt intrerupte mereu de stângacii literare, insa Dora Deniforescu pare a imbratisa acest bemol din toata inima. Emma Bovary, Don Juan sunt referinte literare in fata carora iubirea protagonistei pare sa paleasca. Mereu asumându-si statutul de-a dreptul masochist de femeie folosita pentru placeri corporale, personajul feminin principal ajunge sa isi induca o depresie greu de depasit, la care se adauga o suferinta fizica si un soc emotional prin descoperirea unui chist ovarian: „i-am spus ca sunt bolnava de iubire, dar nici nu doream sa ma vindec“, „doar dintr-o veche dorinta de-a mea de a ma scufunda in ce e mai rau“, „Ma dor genunchii si mi-e dor de tine, ma doare tot corpul (…) Mi-e frica de propriul meu trup, cum sa il inving?“. Dupa ce a setat cadrul patologic minutios si a stabilit intr-un joc aproape psihanalitic relatiile „cauza-efect“ care au indus sexualitatea devianta, Dora Deniforescu propune o permanenta alternare a starilor de spirit, de la tendinte de suicid, taiate de la radacina de ironia barbatului dorit, pâna la indiferenta totala in fata sexului ocazional. Pe cât ii reuseste tentativa de a fi un grefier atent al proceselor mentale (romanul „Cercuri de frig“ devenind un simulacru al frustrarilor si nevrozelor), pe atât de greu ii este Dorei Deniforescu sa gaseasca formulele cele mai fericite pentru a reda aceste mecanisme. Pe lânga stângaciile stilistice mentionate deja, apar mereu sintagme fortate si incercari de a „filosofa“, care nu pot decât sa distruga eficienta naratiunii fara perdea: „Ce e viata? Un absurd fara limita si fara nerusinare, iar prin moarte nu faci decât sa iti prelungesti doza de absurd“, „Cine o sa ne mai salveze pe noi?“, „gelozie amestecata cu abandon al fiintei“, „si iubirea mea se amesteca ciudat cu negatia luminii, cu negarea firii… s…t sa-mi injectez otrava intr-un corp care refuza totul“. Iar pentru ca totul sa fie cât se poate de nefiresc (dialogurile par uneori copiate din romance-urile telenovelistice), personajele recurg la discursuri stanesciene tocmai când nu le cere contextul: „- Ai dreptate, mi-a zis ea, ghicindu-mi gândurile, isi privea mâinile, uite, mi-au crescut aripi in loc de mâini…“, „picioare de trestie, gloante de ochi, sprâncene de foc, asta e Norica“.
Un debut cât se poate de greu de luat in vizor, din moment ce literatura româna feminina (sau „feminista“) a produs deja marea surpriza in 2004. Romanul Dorei Deniforescu „Cercuri de frig“ nu reuseste sa ramâna in memoria cititorilor ca o reusita a ultimilor ani, ci mai degraba ca un experiment literar eterogen si tipator.