Au fost editii la rând care cam pusesera pe jar critica de specialitate, îndeosebi cea franceza, nu atât cu privire la dezamagitoarea absenta din palmares a filmelor franceze, se întelege, cât mai cu seama în legatura cu calitatea lor discutabila. Cu toate acestea, Cannes-ul a continuat sa fie Cannes, pretuind valoarea, din oricare parte a globului ar fi aparut. Este si aici o lectie de demnitate si de deontologie festivaliera. Nu tin sa fac radiografia unui impas, evident trecator. Sa ne amintim doar cum, la un moment dat, dintr-o anumita, nerostita, dar fireasca disperare, au fost aruncati pe piata internationala un pluton de debutanti, multi dintre ei introdusi apoi pe listele festivalului. În treacat fie spus, daca tin bine minte, industria franceza de cinema propune anual 20-25 de nume noi de regizori, cam cât produceam noi în „anii eroici“. Ceva-ceva s-a cernut. S-a facut si o verificare a genurilor, asa încât sa fie testata iarasi vechea, vetusta si incriminata „calitate franceza“, dar s-a pledat cu convingere si în favoarea unui cinematograf mai îndraznet, racordat la miscarea de idei din lume.
Evit sa dau nume sau titluri. Nu vad de ce sa argumentam în amanunt traseul acesta oricum sinuos. Se cuvine doar sa luam nota de efortul asumat. Ar trebui, desigur, sa fim foarte atenti îndeosebi la consecintele ce au început sa se vada. O prima borna în reusita acestei strategii ar reprezenta-o Palme d’Or pentru „Entre les murs“ de Laurent Cantet (2008), desi semnele revirimentului, fie si sporadic, se facusera vizibile chiar mai devreme.
2008 a fost si anul când Thierry Frémaux a devenit delegat artistic al festivalului. Momentul se cuvine evocat în legatura cu o recenta declaratie a acestuia, subliniind faptul ca festivalul de la Cannes este în serviciul filmelor, iar nu invers, fara a trece peste efectul, cuantificabil, al prezentarii noilor productii pe Coasta de Azur, în asteptarea lansarii lor în reteaua salilor comerciale. O cinematografie nu cunoaste, însa, doar mari succese în serie, nici macar una de amploarea si faima universala a celei franceze. Dar o cinematografie precum cea franceza continua sa produca filme care sa cultive imaginea unui cinema autentic si astfel sa devina tot mai… franceza.
Sa vedem, asadar, cum stau lucrurile în 2011. Filmele francezilor sunt pretutindeni, în toate sectiunile, competitive sau doar de reprezentare. Lucru cât se poate de firesc, si nu atât pentru o gazda organizatoare de manifestari internationale de mare succes, cât mai ales tinând seama de valoarea filmelor si, deloc mai putin, de interesul generat. Va trebui sa începem cu prima dintre sectiuni. Se afla aici cinci titluri dintr-un total de douazeci. Doua au urcat si în palmares. Festivalul s-a deschis cu un film turnat la Paris, despre Capitala Frantei, semnat de Woody Allen, „Midnight in Paris“, iar la gala finala a fost proiectat „Les Biens-aimés“ de Christophe Honoré, cu Catherine Deneuve si Chiara Mastroianni, mama si fiica, cântând ca pe vremea „Umbrelelor din Cherbourg“, unde supervedeta de acum intona replicile alaturi de sora ei, Françoise Dorleac, prea devreme disparuta.
Neinclus de la început (ca sa fim exacti, figura, de fapt, în afara competitiei), „The Artist“ de Michel Hazanavicius nu a furnizat doar premiul de interpretare masculina, acordat lui Jean Dujardin, un excelent actor, jucând deopotriva „smile“-ul vedetelor de epoca „muta“ hollywood-eana, dar si tristetea, la fel de fermecatoare de la momentul, pentru unii critic, al aparitiei sonorului. Filmul a elogiat un gen si a facut-o cu inteligenta si revelatoare resuscitare a punctelor sale tari. Dar si cu umor si cu o surprinzatoare cunoastere a stiintei de a construi „glamour“-ul acelor oameni, al cuplurilor, al tandemurilor ce au facut atâta vâlva. Avea perfecta dreptate regizorul când îsi califica regimul estetic al filmului ca intentie „de a stiliza realitatea, de a juca (si de a se juca – am putea adauga) cu codurile“. Evident, cu codurile cinematografului american de la sfârsitul anilor douazeci. Si mai este acel acut, deseori invocat, sentiment al crizei estetice, al tranzitiei de la „mut“ la „vorbit“, depasita aici cu umor, fara a uita câte victime, câte efecte secundare a înregistrat aceasta.
Mai este si un handicap asumat, echivalând, desigur, cu o provocare. Filmul sau preia formula parodierii, în masura în care nu se încurca în stradania de a pastisa pur si simplu, a doi dintre parametrii esentiali ai epocii: absenta sunetului si alb-negrul. „The Artist“ este, nu se putea altfel, si o spumoasa poveste de dragoste, aproape o melodrama, maniera inteligenta de a explora si de a valorifica astfel limbajul cinematografic al unei epoci de glorie a Hollywood-ului în al carui univers miraculos ne introduce.
Premiul Juriului a fost acordat unei regizoare – Maiwen (un pseudonim, desigur). Ea însasi actrita (a jucat în vreo zece filme pâna acum, incluzându-l si pe cel aici mentionat), se afla la al treilea titlu ca regizoare. Este un film despre un grup al minorilor, dar, de asemenea, al brigazii (BPM) care se ocupa de acestia în cadrul politiei. Cineasta a practicat o regie „invizibila“, voind sa prinda, sa „fure“ emotiile actorilor, fara a cere o încadratura speciala (s-a turnat cu doua camere numerice, de putine ori folosind o a treia). Nu este usor sa lucrezi cu mai multi actori în cadru, dar Maiwen exersase formula si în „Bal des actrices“. A urmarit si aici aerul lor parizian, ca si sinceritatea.
Cu „Pater“, Alain Cavalier (nascut în 1931) continua sa experimenteze subiecte complexe a caror simplitate doreste sa o exprime în cele din urma. Produs, ca de obicei, de Michel Seydoux („Camera One“), cu un buget lejer (670 000 euro), el corespunde genului filmului de camera: putine personaje (focalizare asupra „tatalui“), spatii reduse. Altminteri, un autor notabil din vechea garda, pe care nimeni nu îndrazneste sa-l considere „dinozaur“, cu atât mai putin sa-l eticheteze drept vetust ori sa-l arunce, cât mai repede, la groapa de vechituri sau în salonul uitatilor.
Pe linia filmului palmdorizat semnat de Laurent Cantet, alaturi de „Polisse“, alte doua productii franceze din competitia oficiala ne propun personaje colective: „L’Apollonide“ de Bertrand Bonello si „La source des femmes“ de Radu Mihaileanu. Mai exact, este vorba de colectivitati feminine, desi în atitudini oarecum diferite. Tinerele din „L’Apollonide“ sunt vazute prin filtrul amintirii uneia dintre prostituate, în urma experientei ei dramatice, de a fi ramas cu fata marcata de o cicatrice. Surâsul ei tragic timbreaza paginile povestirii, sugestie întarita si de subtitlul filmului: „Souvenirs de la maison close“. Lumea bordelului apare, de asemenea, ca loc al socializarii, filmul derulându-se pe trei etaje: salonul de primire, somptuos si atragator, cu barbati si sampanie; bucataria si masa comuna, unde fetele se apropie de ele însele, într-o comunitate care, acceptând claustrarea pe viata, si-a pierdut orice speranta, cu o unica exceptie, si dormitoarele, situate sus, caminul unei intimitati demolate, unde individualitea fiecareia încearca o usoara desprindere de masa corporalitatii, de silueta colectiva a grupului carnal, decadent si, din când în când, melancolic.
Povestirea corala propusa de Radu Mihaileanu vizeaza cu totul alta sfera sociologica si geografica. El ilustreaza destinul comun al unor femei dintr-un sat maghrebian care iau decizia de a nu mai oferi placeri sotilor lor pâna ce acestia nu gasesc solutia practica de a aduce apa în locuinte, punând astfel capat calvarului de a fi carata de la izvorul din apropiere. Iata doua modalitati ale jocului cu feminitatea, sub spectrul special al sexualitatii: oferita cu generozitate atasanta, provocatoare ori, dimpotriva, refuzata gradual, cu apelul la stratageme de tot felul. Nu doar articulatia narativa difera, dar si atitudinea personajelor. De la pasivitatea lasciva se trece la voluntarism si provocare. Cele doua formule sunt apropiate, totusi, prin construirea unui „modul“ al comentarii, în fapt, al dialogului cu barbatii în ipostaze specifice, reiterate cu pastrarea mecanismului stilistic adecvat.
Si alte titluri vin sa confirme resuscitarea personajului colectiv. Prezentat „Hors Competition“, „La Conquete“ (regia Xavier Durringer), de pilda, polarizeaza energiile masculine, în special, voind sa fie „povestea unui barbat care câstiga puterea si îsi pierde sotia“. Simultaneitatea aceasta de ordin afectiv induce ideea unei femei singure împotriva tuturor, în linii mari, împotriva oamenilor presedintelui. Se stie ca filmul ilustreaza, pe baze documentare, dar si fictionale (rolurile oamenilor politici sunt încredintate actorilor), momentul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale în Franta (6 mai 2007), când, în toiul evenimentelor ce aveau sa-l aduca la putere, Nicolas Sarkozy este preocupat sa-si pastreze sotia, pe Cécilia, care îl paraseste tocmai acum. Ne situam aici pe terenul filmului politic, fara a lasa neobservat aspectul de poveste de familie.
Ceva asemanator gasim si în „L’Exercice de L’Etat“ de Pierre Schoeller („Un Certain Regard“). De aceasta data, personaj principal este un ministru, al transporturilor, confruntat, de asemenea, cu o realitate neasteptata, provocata de un accident. Regasim si aici acelasi sentiment al urgentei cu care se confrunta de regula oamenii din circuitul puterii, pe acelasi calapod epic, al înfruntarii dintre individ si colectivitate. Mai este si infuzia tensiunii subversive ce mâna uneori personajele în directii neasteptate. Tot la „Un Certain Regard“ întâlnim si filmul unui autor de referinta al cinematografului social, Robert Guédiguaian. În „Les neiges du Kilimandjaro“, cineastul radiografiaza momentul de liniste aparenta al unui cuplu, sfâsiat de initiative brutale din imediata vecinatate. O stare de spirit similara etaleaza si conflictualitatea intra-familiala, pe fondul unui adulter, descoperit târziu, în „La fin du silence“ al debutantului Roland Edzard. Rolul mamei este interpretat, cu aplombul cunoscut, dar si cu capacitatea de a releva clipa revelatiei si a acceptarii situatiei tragice, de Maia Morgenstern.
Revenind la tema deseori ilustrata a atitudinii femeilor constituite într-o entitate, regasim un tip asemanator de coeziune morala si de actiune comuna si în „17 fille“ (Semaine de la Critique), semnat regizoral de doua surori, Delphine si Muriel Coullin, aflate deja la al saselea lor film. Inspirata dintr-un caz real, datând din 2008, povestirea prezinta experienta a saptesprezece adolescente dintr-un mic oras de pe coasta Oceanului, care iau hotarârea de a ramâne însarcinate în acelasi timp. Sub o incidenta tematica asemanatoare – pe linia feminitatii precoce –, se situeaza si „My Little Princess“ de Eva Ionesco (prezentat cu ocazia sarbatoririi celor cinci decenii de la aparitia sectiunii Saptamâna Criticii). O mama, de profesie fotograf, originara din România, îsi arunca fiica, o copila de doar doisprezece ani, sub ochii barbatilor. Sunt imagini fotografice ale unui erotism precoce, din aceeasi perspectiva, deseori abordata, a unei feminitati amenintate, pe care cineastii ne îndeamna, nu o data, sa o interpretam si ca semn al unei revolte a sexului frumos.
Cinematografia franceza este reprezentata onorabil si la alte capitole. A furnizat, iata, unul dintre momentele cele mai emotionante prin aducerea la sala „Debussy“ a lui Jean-Paul Belmondo, într-o evocare cum nu prea s-a mai vazut la Cannes. Aceasta ne-a facut sa regretam o data în plus faptul ca anul trecut, un alt Jean (Luc Godard) a refuzat invitatia de a fi sarbatorit acolo unde, în 1968, se afla în fruntea acelui comando de cineasti iconoclasti hotarâti sa revolutioneze filmul francez. Este si seria, deja comentata, a unor pagini ilustre de la „Cannes Classics“, ca si nu mai putin relevantele reluari de la „Cinéma de la Plage“ (cu filme semnate de Philippe de Broca si Henri Verneuil). Un fel de a spune ca de fiecare data filmul francez îsi respecta în primul rând conditia estetica. Regizorii intrati în programul acestei editii sunt din generatii diferite, fara vreo discriminare, si în absenta celor mai neînsemnate gesturi de involuntara impolitete. Conteaza un singur lucru, valoarea. Climatul acesta de respect ar trebui sa ne dea de gândit. Regizori, scenaristi, producatori, actori, muzicieni, scenografi, critici… îi poti întâlni la oricare dintre sectiuni si nu o data se întâmpla ca numele lor sa reprezinte certitudini confirmate chiar la Cannes. Iata, am trecut fara sa vreau, si doresc sa revin, fie si în treacat, peste numele unor autori de referinta, oarecum speciali, precum André Téchiné („Impardonables“, la Saptamâna Criticii) sau Bruno Dumont („Hors Satan“, la „Un Certain Regard“). N-ar fi de mirare ca si altii sa fie trecuti cu vederea în aceasta imensa panorama a editiei 2011 unde, precum în alte dati, francezii sunt la ei acasa, dupa cum, nu mai trebuie sa repetam, o merita cu prisosinta. Este, de asemenea, firesc sa deschidem o paranteza catre spatiile francofone din alte teritorii (coproductiile din Quebec, Belgia, Elvetia etc.), spre a evidentia nuantele multiple ale spiritului „francitudinar“.
Dar cine poate trece în revista întregul ceremonial, cu staruri si invitati de exceptie, al fiecarei seri, la urcarea treptelor cu covorul fermecat? Cu siguranta, sunt de remarcat aici atâtea si atâtea figuri de prim-plan ale cinematografiei, ca si ale culturii franceze. Francezii, sa o recunoastem, au de unde. Si, desigur, au mereu de aratat oameni si filme impresionante.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 332