Sari la conținut
Autor: IOAN POP-CURSEU
Apărut în nr. 452

Cine se (mai) teme de lupul cel rau?

    Daniel Gicu, Fetita  inocenta sau seducatoare fatala. O istorie a «Scufitei Rosii», Editura Cartier, Chisinau, 2013

     

    Pentru cei care, asa ca semnatarul rândurilor de fata, sunt preocupati de modul în care basmele au hranit zeci de generatii de cititori, fiind mereu rescrise si transpuse dintr-o forma de arta în alta, cartea lui Daniel Gicu „Fetita inocenta sau seducatoare fatala. O istorie a «Scufitei Rosii»“ a constituit o agreabila surpriza. Publicata mai întâi în 2011 la Editura Universitatii din Bucuresti, lucrarea a fost reluata la Cartier, în 2013, într-o versiune „revazuta si adaugita“.
    Scrisa cu nonsalanta, într-un stil fluid si agreabil la lectura, actuala poveste a Scufitelor Rosii beneficiaza si de o foarte solida arhitecturare stiintifica. Într-un prim capitol, se trec în revista aluziile literare la scenarii care seamana cu „Scufita Rosie“ înainte de prima consemnare structurata, aceea a lui Charles Perrault din 1697. Pe lânga vreo câteva aluzii vagi în literatura Antichitatii greco-latine (totul, nu-i asa, trebuie sa înceapa de acolo!), exista un fragment de poem medieval compus de Egbert de Liège, între 1022 si 1024, în care asemanarile cu ceea ce au putut consemna folcloristii secolelor XIX-XX sunt flagrante. Daniel Gicu analizeaza toate variantele succesive ale „Scufitei“, subliniind faptul ca rescrierile moderne si postmoderne se bazeaza pe o poveste compozita, care utilizeaza fara distinctie elemente provenite din versiunea lui Charles Perrault sau din cea a fratilor Grimm. De altfel, tocmai aceasta poveste compozita este reluata cel mai adesea în cartile de povesti pentru copii.
    Un al doilea capitol reviziteaza, la fel de sistematic ca primul, diversele interpretari care au fost date de-a lungul timpului povestii în cauza. Primele interpretari (E.B. Tylor, Hyacinthe Husson, Axel Olrik), pornind de la culoarea scufitei pe care o purta fetita si de la faptul ca e înghitita de lup, au încercat sa reconstituie scheme provenite din mitologii solare si aurorale arhaice. Fetita ar fi astfel un analogon al soarelui sau al zorilor, burta lupului ar simboliza noaptea, iar eliberarea de catre vânator ar marca începutul unui nou ciclu cosmic. O alta categorie de interpretari, cele psihanalitice, foarte variate si contradictorii, dintre care se disting acelea ale lui Freud si Bruno Bettelheim („Psihanaliza basmelor“), accentueaza elementele de simbolistica sexuala din „Scufita Rosie“: culoarea vesmintelor fetei ar avea de-a face cu sângele menstrual, iar întâlnirea cu lupul ar fi în fond începutul maturizarii sexuale. O astfel de perspectiva este de altfel profund justificata de versiunea notata de Charles Perrault, în care lupul apare pe post de seducator al unei tinere nubile. Pe lânga aceste formule hermeneutice, Daniel Gicu mai trece în revista si interpretari folclorice, formaliste, rituale, structurale, religioase sau istorice, într-un efort de a nu lasa pe din afara nici o grila utilizata pentru mai buna întelegere a aventurilor fetitei pierdute în padure.
    Transformarile pe care le-a suferit „Scufita Rosie“ sub presiunea a ceea ce s-a numit „inventarea copilariei“ fac obiectul celui de-al treilea capitol al lucrarii. Autorul arata cum, mai ales în secolul al XIX-lea, sub influenta pedagogiei rousseauiste, povestile au fost modelate în asa fel încât dimensiunea lor înspaimântatoare sa fie eliminata si înlocuita cu una esentialmente educativa, etica. Ele au fost expurgate de sexualitate si de violenta excesiva, adresându-se din ce în ce mai mult copiilor, nu adultilor. „Scufita Rosie“ a intrat si ea în aceasta logica, oferind un model comportamental care promova „obedienta“ si „harnicia“: fetitei i se întâmpla nenorociri pentru ca nu si-a ascultat mama si pentru ca a trândavit pe lânga drum, în loc sa mearga direct la casa bunicii cu cosuletul de merinde.
    Cele mai interesante capitole ale cartii lui Daniel Gicu sunt ultimele doua. Al patrulea trateaza despre „corp“ si „sexualitate“ în „Scufita Rosie“, aratând cum acestea au fost recuperate dupa ce(n)zura moralizatoare introdusa în imaginarul povestilor mai ales în secolul XIX. Secolul XX a rescris „Scufita Rosie“ în cheia eliberarii sexuale din anii ’60, sau în orizontul ideologic al militantismului feminist. S-a inventat astfel o Scufita interesata sexual de lup sau dominându-l prin forta si abilitate, oricum capabila sa-si tina viata în propriile mâini, sa nu mai depinda de ideologia si sfaturile mamei sau ale bunicii. Desenele animate ale lui Tex Avery au jucat un rol capital în aceasta transfigurare a Scufitei Rosii, prezentând o femeie cu foarte mult „sex-appeal“: „Aceasta era nu numai mai deschisa din punct de vedere sexual, ci si mai puternica si mai încrezatoare (…) decât sfioasa femeie victoriana. În animatiile lui Avery, rolurile de obiect sexual (chiar stripteuza) si de eroina încrezatoare în fortele proprii nu se exclud reciproc“ (p. 134).
    Schimbarea de rol l-a afectat si pe „lupul cel mare si rau“, despre care se vorbeste în detaliu în ultimul capitol al cartii, al cincilea. Imaginea lui a evoluat de la „vârcolacul“ arhaic pâna la lupii contemporani, fragili ca orice specie „pe cale de disparitie“, ba chiar vegetarieni, deci neinteresati s-o mai manânce pe fetita întâlnita în codru sau pe bunica ei. Mutatiile semantico-functionale pe care le-a suferit lupul s-au produs în paralel cu cele ale fetitei neascultatoare. Fiara din padure a devenit vegetariana exact în aceeasi perioada în care Scufita Rosie s-a emancipat de sub tutela familiei.
    Figura vârcolacului, pe care – datorita polimorfismului ei în culturile sud-est europene – n-ar trebui s-o asimilam doar cu lupul (cum face, pe lânga Daniel Gicu, si Antoaneta Olteanu), ar legitima interpretarile „Scufitei Rosii“ în raport cu scenarii mitologice solare si lunare. Într-adevar, orice forma ar lua vârcolacii (lupi, balauri, zmei, serpi cu aripi, câini, pisici, animale zburatoare, oameni cu aripi si dinti de fier, fratricizi, duhuri rele, oameni cazuti în letargie) rolul principal pe care li-l atribuie credintele populare este de a mânca luminatorii de pe cer – în special luna, deoarece îsi doresc sa înstapâneasca întunericul peste lume. Ceea ce înghite lupul din „Scufita Rosie“ nu este o simpla fetita, ci o transpunere metaforica a lunii, care are culoare rosiatica „în preajma echinoctiului de toamna“ (p. 24). Vânatorul care o elibereaza este soarele, reprezentat în numeroase mitologii ca arcas celest (la fratii Grimm, arcul a fost înlocuit de pusca!) Aceasta perspectiva lunara, sustinuta de A.H. Wratislaw si Ernst Siecke, permite si integrarea perspectivelor psihanalitice bazate pe simbolismul menstruatiei, caci fazele lunii au fost întotdeauna corelate simbolic cu dinamica fluidelor în corpul femeii.
    Cartea lui Daniel Gicu este asadar foarte bogata în informatie, bine structurata din punct de vedere stiintific si placuta la citit, cu atât mai mult cu cât cuprinde în addenda douasprezece versiuni ale povestii, precum si numeroase ilustratii provenite din carti pentru copii sau din benzi desenate. Obiectia principala pe care as aduce-o cartii este ca – foarte adesea – opiniile personale ale autorului se pierd sub avalansa de date erudite, facând imposibila decriptarea acelei atât de importante intentio auctoris. O nota personala se percepe în „Concluzii“, de unde îmi permit sa citez in extenso, urmatorul paragraf constituind cea mai potrivita încheiere si a prezentei cronici: „“Scufita Rosie“ a fost vazuta ca o arena larga, pe care oamenii si-au reprezentat dorintele si nevoile, un cadru în care au purtat un dialog despre familie, educatia copiilor, sexualitate, rolurile de gen si drepturile animalelor. (…) Popularitatea „Scufitei Rosii“ se datoreaza faptului ca aceasta a oferit atât scriitorilor, povestitorilor, producatorilor de film, cât si cititorilor, ascultatorilor si privitorilor, un mijloc de a participa la dialogul si discursul despre conditiile sociale specifice unei anumite perioade istorice. Iar succesul tot mai mare pe care Scufita, care si-a schimbat în ultimii ani nu numai culoarea, dar si sexul, îl are în societatea contemporana face ca acest dialog sa ramâna în continuare deschis“ (p. 200).