Eugen Suciu, Motanul, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011
La întrebarea din titlu – daca mi-ar fi pus-o cineva sau daca mi-as fi pus-o chiar eu –, raspunsul ar fi fost, pâna acum oarece vreme, Mihail Afanasievici Bulgakov. Pentru ca îmi plac motanii (literari, fireste) cu opinii si principii si asemenea personaje sunt de gasit în proza. Din pacate, poezia (chiar scrisa de maestri) ucide pisica. Fie o rasfata ca pe o pufosenie de salon, fie o face om sau, si mai rau, înlocuitor de om. Chiar daca, pe ici, pe colo, printre rânduri/ versuri se mai strecoara si oarecari nuante de magie, de extravaganta… extraterestra, de stranietate (istorico-livresca), de fior metafizic. Oricum, felinele poeziei nu puteau concura, în opinia mea, cu, sa spunem, motanul Murr al lui E.T.A Hoffmann sau motanul lui Soseki Natsume, posesori de jurnale si de viziuni motanesti asupra lumii pe care, doar aparent, o împart cu oamenii; nici cu motanul chinez al lui Mika Waltari (chiar daca e personaj într-o carticica numai întâmplator destinata lecturii celor mici) sau cu autohtonul Aurelius al Doinei Rusti, ca sa dau doar câteva exemple.
Lider maximus în top este, bineînteles, motanul Behemoth din „Maestrul si Margareta“ (de citit la noi, mai ales în excelenta versiune a regretatului Ion Covaci, publicata de Humanitas Fiction – Raftul Denisei, în 2007, cu o postfata seducator lamuritoare semnata de un împatimit, Ion Vartic). Si pentru ca veni vorba, nu pot sa nu amintesc si faptul ca, la editia a 66-a a Festivalului International de Teatru de la Avignon, încheiata la sfârsit de iulie a.c., artistul asociat al evenimentului, foarte cunoscutul creator inovator în domeniu, britanicul Simon Mc Burney, a adus lumea capodoperei romanesti, bulgakoviene în curtea si pe fatada Palatului Papilor. Ferice de cei care l-au putut vedea pe viu pe Behemoth într-un asemenea spatiu si în cel mai apreciat spectacol al festivalului din 2012.
Dar sa n-o mai lungesc. Oricum, sper sa constatati din cele ce urmeaza ca preambulul acesta care da târcoale (pisicesti) subiectului are legatura cu raspunsul la întrebarea-titlu si, mai ales, are legatura cu motanul. Cu Motanul Domnului Suciu – MDS, cum îl alinta (cu toate ca numai despre alint nu e vorba aici!), de vreo câteva luni bune, cititorii care au reusit sa intre în posesia unei carti-obiect ce reuneste versiunile în româna, germana, engleza si franceza ale poemului, cum altfel, „Motanul“.
Poet aflat pe lista scurta a valorilor poeziei optzeciste (un optzecist atipic, însa!), Eugen Suciu îsi publica ineditele cu parcimonie. Stie sa produca prin fiecare iesire a sa în public, fie lecturi însotite de jazz ori blues, fie atunci când ofera câteva poeme revistelor literare, un eveniment. Impus indiscutabil cu volumul de debut „Bucuria anonimatului“ (doua editii) printre poetii contemporani cei mai cei de la noi, nu se grabeste, nu se repeta, nu face industrie din scris. Înainte sa ajunga într-o noua carte, poemele sale sunt testate prin zicerea lor, în reuniuni intime, catre confrati, între privilegiati aflându-se, de fiecare data, si prozatori. „Motanul“ însa n-a fost inclus în acest ritual, el a aparut fara „poveste“ într-un volum ilustrat cu imaginile unei sculpturi în lemn purtând semnatrura lui Mircia Dumitrescu, geamana textului, într-o simbioza artistica de mare rafinament. Asa cum versiunile în cele trei limbi straine, datorate unui critic literar, Gerhardt Csejka (limba germana) si poetilor Florin Bican (limba engleza) si Dinu Flamând (limba franceza), reputati traducatori din si în limba româna ale unor opere literare importante, sunt tot atâtea probe de talmacire high level.
E momentul acum sa scriu negru pe alb ca poemul lui Eugen Suciu m-a facut sa ma cam îndoiesc de justetea afirmatiilor transante de la începutul acestui text! Ori, ca sa ies elegant din încurcatura, el este exceptia, mai bine zis, una dintre putinele exceptii care, fireste, confirma regula.
Începe abrupt, în binecunoscutul stil al poetului: „Eram în relatii bune/ de ziua mea o tigara/ de ziua lui o tigara“ si ambuguitatea-i gata. Cine despre cine relateaza si, mai ales, în ce constau aceste „relatii bune“ puse nonsalant pe tapet? Ocultate de parteneriatul, la vedere, într-ale fumatului si de portretul din câteva tuse pe care naratorul din poem îl face mai mult decât ciudatului motan: „negru pufos cu ochii verzi/ mustati de husar/ rasucite pe deget“, clamatele „relatii bune“ îsi amâna deslusirea, facând loc primei capcane întinse lectorului printr-o dibace, dar la fel de înselatoare apropiere a personajului de motanul bulgakovian. Caci, scrie Mihail Afanasievici în „Maestrul si Margareta“, Behemoth e „un motan urias s…t rotofei ca un purcel, negru ca un corb sau ca funinginea si cu luxuriante mustati de cavalerist“. Ambele feline sunt învestite cu apucaturi si aptitudini soldatesti, de expansiune, si de pastrare a teritoriilor si privilegiilor cucerite, vezi si versul care încheie portretul motanesc din poemul lui Eugen Suciu: „si-a-nvechit gheara în asternutul meu“.
Asemanarile se opresc, însa, aici. În vreme ce Behemoth (strecurat ca aluzie fulguranta în tesatura poematica a „Motanului“, asa, ca ludica inducere în eroare a cititorului „non semblable“) e, dupa Azazello, al doilea din cortegiul însotitor al lui Woland si, apud Ion Vartic (în amintita postfata), saltimbanc, bufon, Hanswurst, caraghiosul din teatrul de bâlci popular, dar si mare paharnic la Curtea infernala, motanul din poemul lui Eugen Suciu devine, tot abrupt, protagonistul unei scene de tandrete domestica în filigran, din care nu lipseste însa o adiere de stranietate perfect rasucita spre trezirea din lectura lenesa a cititorului: „îl sarutam pe coaste/ când îsi muta inima/ de pe stânga pe dreapta (s.n.)/ si cu un graunte din somnul lui‚ învelea luminile/ din statia de tramvai/ ca sa nu-mi bata în ochi“. Un fals respiro (a doua capcana întinsa cu dibacie lectorului), care oculteaza, din nou, începutul glisarii spre transferul de personalitate dintre narator si felina în stadiul incipient de cine pe cine protejeaza, întrerupt brusc, parca printr-o lovitura peste degete aplicata celui care scrie: „sunt prea multe emotii/ pe centimetru patrat“. Afirmatie-avertisment care introduce unul dintre câmpurile de forta ale poemului: „pe mine nu ma mai intereseaza/ cine a inventat omul/ ma intereseaza/ cine a inventat motanul“ si, extindere a paradoxului prin ambiguitatea stratificata: „si de ce încap în el/ atâtea piramide/ de ce «pisica verde/ proaspata ca iarba»/ vine la el sa-l întrebe despre persi“.
Prin câteva trasaturi de condei, prin întrebari de ale caror raspunsuri, oricât de grabite, de încropite, vorba celor vechi, „se sparie gândul“ (si tocmai de aceea naratorul nici nu le asteapta în fapt), motanul îsi leapada, ca în poveste, blana domestica si iese din jocul de oglinzi dintre aparenta si esenta. E un detinator de taine: „încap în el/ atâtea piramide“ (într-un vers si jumatate poetul reuseste sa-si trimita lectorul spre o întreaga, foarte cuprinzatoare istorie a conditiei sacral-divinatorii a pisicii, de la însotitoare predilecta a zeitei egiptene Bastet – si de aceea mumificata – la cele noua vieti ale felinei care este si un animal psihopomp, la trasaturi luciferice, vrajitoresti – macar sanctionate drastic de Inchizitie, ori invocate, în scrieri apocrife, de catari si câte si mai câte!…). Chiar „pisica verde/ proaspata ca iarba“ (ipostaza a mortii personificate în poemul lui Virgil Mazilescu „A doua poveste pentru Stefana“) îi cere relatii despre „persi“ acestui straniu cuceritor Alexandru Macedon care, prin transfer de personalitate, devine si un mag-satrap oriental. Ascuns însa vederii profane, precum nebunul cu putina minte care, în basme, da cu nuiaua prin cenusa, la adapostul unui nume domestic motanesc, Eustache, cel ce „o uraste pe Frida“ (?). Iesit din hainele strâmte ale obisnuitului, când si când, în momente de gratie tensionata, asa cum sunt acelea ale inspiratiei dictatoriale, ca orice summum de putere absoluta, el „sta adesea pe un scaunel/ sufla într-o trompeta/ si scoate un vuiet monoton/ si câltos ca lâna de oaie/ ramasa toamna pe câmp/ în scaieti/ ne asurzeste pe toti“.
Într-un peisaj de început de lume, biblic esentializat, cu aluzii la trâmbita care darâma zidurile Ierihonului (tot ce e conventional, statut, carare batuta si tocmai de aceea agresiv suficient), din instrumentul saltimbancului de bâlci transformat în initiat cu putere tunatoare „în loc de saliva/ sar niste litere mici/ ca puricii/ si de neînteles“. Miza inspiratiei ramâne pe o singura carte (joc suprem, alta aluzie la Cartea Cartilor, dar si la singura carte pe care poetul inspirat o re-face mereu) numai ca aceasta nu se mai scrie cu cuvinte, ci chiar cu alfabetul (care, ca suma de în-semne, are o mai mare forta simbolic-divinatorie): „– am jucat totul pe o carte/ zicea eu nu mai scriu cu cuvinte/ scriu numai cu alfabetul asta/ e mai sigur asa/ tâsnesc din tufisuri/ si strâng caleasca de gât/ da da e mai sigur asa“.
Transa creatiei aduce schimbari radicale: „uneori cadea melancolic/ pe gânduri/ ochii i se faceau galben-albastri/ mustatile vechi i se îndreptau/ dupa urechi îi atârnau ciorchini de clepsidre“ (orice întemeiere aboleste conventia, spatiul si timpul suspendate devin umbre) si are ca efect (mediat) revelatia: „stii – eu n-am avut adulteta/ am avut numai pubertate si senectute“ – interval edenic predilect inspiratiei creatoare – „alfabetul e o aventura/ nu merita sa faci profetii“.
Transformat într-un „zeu imprecis/ cumsecade“ (cumsecadenie înselatoare, asa cum era si privirea „blajina“ a lui Behemoth), motanul (sa acceptam conventia poetului!) e un furnizor de putere care controleaza autoritar darul facut celui ce pare a fi doar un recipient pentru inspiratia livrata lui de acest Jupiter Tonans blanos: „tropaie în podea/ se-aseaza la birou/ si-mi ancheteaza un vers/ dupa o vreme obosit/ se sterge pe frunte/ se scoala si bate cu pumnul în masa/ îmi pune lampa în ochi/ sa vada daca mi-am auzit/ poezia cu dintii“. Iar momentele de respiro pe care le strecoara în aceste „relatii bune“ cu partenerul scrib nu sunt decât autarhice jocuri: „– hai, zice (si-mi face cu ochiul)/ luând o pauza/ ia-ti nevasta – iesim/ ne-mbracam mai frumos/ de oras/ stam încolonati/ ca niste salcâmi pierduti la usa/ astazi nu mai iesim!/ stam acasa/ si trânteste usa cu capul/ de se-aude pâna hat/ în Alexandria“ (acolo unde nimic nu poate clatina suprematia cartii).
Cu o mutare de mare maestru, poetul puncteaza fara drept de apel la finalul poemului (veritabila partida de sah), facându-si cititorul mat. Tot ce-a aflat acesta de la naratorul care parea, la început, atât de sigur pe el, apoi, usor împiedicat în tesatura întâmplarilor, pentru ca mai târziu sa se lase înlocuit de personajul nu se stie de cine inventat, tine, de fapt, de superserie, de înscenare, de miraj, de efectul de Fata Morgana. Cineva care înca se mai iluzioneaza ca ar avea în posesie strania felina spune/ scrie alb: „din motanul meu/ a început sa picure apa/ cu o singura picatura/ poti întemeia un desert/ asa – ca un secret/ între pleoape“. Nu alta este conditia inspiratiei – lac sub nisipuri, apa uscata, oximoron devastator. Întrupat(a), de ce nu, într-un motan. „Motanul“ lui Eugen Suciu. Care mi-a întors pe dos lista preferintelor literar-pisicesti.