Se întâmplă rareori, şi numai printr-o cu totul stranie coincidenţă şi ironie a sorţii, ca ziua de naştere a unui om să coincidă, peste timp, cu ziua decesului iar sărbătoarea aniversării să fie spulberată de pregătirile precipitate ale sinistrei înmormântări. O astfel de coincidenţă, devastatoare, care din când în când se abate asupra unor oameni smulgându-i dintre noi în chip atât de dureros, curmă acum la fel de implacabil destinul unei reviste culturale. Parcă prea brusc şi prea nemeritat. Pentru că la doar zece ani de la apariţia ei – sub sigla Fundaţiei Culturale Române –, pe care îi va împlini curând, în 8 decembrie, Cultura este o publicaţie matură, redutabilă, impetuoasă. Date fiind împrejurările în care îi fac necrologul, nu mă reţin să o spun fără modestie. Cei care au citit-o, fie şi sporadic, ştiu că prezenţa ei în spaţiul nostru public a fost benefică.
Cultura a avut în scurta sa viaţă mai multe merite şi este de presupus că măcar câteva dintre ele nu-i pot fi în nici un caz contestate: a practicat jurnalismul cultural – gen care astăzi este într-o profundã şi continuă degradare; a contribuit la repararea prejudiciului moral adus demnităţii jurnalistului de prestaţia dezonorantă a ziariştilor mercenari, ameliorând, implicit, percepţia asupra unei întregi categorii profesionale. Dar poate că şi mai important e faptul că a redat unui public semnificativ, cultivat şi exigent, încrederea în instituţia de presă.
Cultura a reuşit toate acestea într-o perioadă relativ scurtă, de numai un deceniu. Pe câtă vreme, alte publicaţii, cu pretenţii de moralitate, în aceeaşi scurtă perioadă s-au măcinat în luptele pentru putere, sacrificându-şi credibilitatea pe altarul celor mai înfocate partizanate politice. Jurnaliştii – cu toate că în general oameni tineri – s-au dezbrăcat ca de o vechitură de etica profesională. Unii dintre ei – inclusiv din rândul gazetarilor culturali – s-au învăţat să îşi schimbe potrivit cu împrejurările „orientarea“, devenind, după exemplul politicienilor, slalomişti ori traseişti. Şi-au trădat, cu alte cuvinte, cu sânge rece statutul. S-au lăsat antrenaţi în combinaţii şi maşinaţiuni, s-au specializat în denigrări şi demolări pentru a fi plătiţi şi trataţi cu dispreţul cuvenit unor simpli prestatori de servicii. Sau crupieri cu răspunderi limitate. Servili şi, prin aceasta, utili politicianismului, afacerismului şi intereselor oculte. Înduplecând pe la toate mesele de joc sau pe sub mese norocul jucătorilor de forţă, români şi străini. Confundând întreaga Românie cu un mare şi bogat cazinou.
Dar să lăsăm deoparte aceste observaţii şi să ne întoarcem la Cultura, revista noastră astfel concepută încât ea însăşi să fie un act de cultură, de civilizaţie şi de civism.
Proiectul care avea să-i dea naştere suna de la bun început generos: o publicaţie socio-culturală dedicată afirmării comunităţii intelectuale româneşti şi (re)credibilizării culturii naţionale.
Dar cum a fost posibilă realizarea lui?
Secţiunile revistei, consacrate tuturor ramurilor şi genurilor culturale, au fost configurate pe de o parte pentru a ilustra creaţia artistică românească, din trecut şi până în prezentul cel mai recent şi mai viu, manifestările şi evenimentele româneşti din ţară şi din străinătate, iar pe de altă parte, pentru a stimula şi promova dialogul culturii noastre cu celelalte culturi. Acestea fiind premisele, revista şi-a arătat totala disponibilitate de a se deschide în chip democratic opiniilor, reflecţiilor critice şi dezbaterilor celor mai diverse asupra temelor naţionale, europene, globale care frământă în momentul de faţă societatea românească. Secţiunile de istorie, politică, diplomaţie, antropologie, literatură, filosofie, economie le-au reflectat întocmai. Nu au lipsit, fireşte, nici istoriile de călătorie, agenda artelor, a literelor şi delicioasele seriale de istorie a sportului.
Odată cu trecerea anilor, şi ediţie după ediţie, publicaţia însăşi a sporit încrederea cititorilor săi în demersul nostru jurnalistic de recuperare şi reactivare a ataşamentului pentru cultură în rândul publicului larg.
Dacă ne referim însă la punerea „în pagină“ a acestui proiect, ea a fost lucrarea unei vocaţii fondatoare, a unei viziuni integratoare, a unei direcţii capabile să atragă, să mobilizeze şi să armonizeze o diversitate de personalităţi culturale şi ştiinţifice, o multitudine de caractere şi temperamente, de calităţi, abilităţi şi aptitudini, de competenţe intelectuale, sociale şi profesionale şi de eforturi umane, atât de necesare realizării unui proiect comun de o asemenea amploare. Toate la un loc, însă, au fost şi vor rămâne, fără îndoială, mărturia unei solidarităţi intelectuale, al unei comunicări şi al unei emoţii deopotrivă participative şi stimulatoare.
Că lucrurile s-au petrecut aşa, nu este deloc întâmplător. Cultura a fost o revistă de atitudine, impregnată de spiritul, de forţa intelectuală şi de concepţia melioristă a lui Augustin Buzura, cel care a fondat-o pe o „morală de opoziţie“, a condus-o şi i-a dat prestigiu în toţi aceşti ani. Augustin Buzura a considerat că o publicaţie de cultură trebuie să fie şi un instrument democratic de reacţie faţă de orice fel de fals şi faţă de orice atingere adusă demnităţii umane şi libertăţii. Ea având de oferit rezervorul cel mai plin de idei, de resurse morale şi energii creatoare, generatoare de empatie şi coeziune culturală şi socială. Iar o astfel de publicaţie putea, în credinţa sa, să servească şi să apere cel mai bine cauzele şi şansele culturii române, acum şi în viitor.
Înclin să cred că mesajul său a fost de la bun început înţeles, iar mizele proiectului împărtăşite. Pentru că, ce altceva ne-ar putea conduce mai bine spre soluţii, dacă nu dezbaterile de idei? Ce altceva ne poate apropia mai mult de adevăr? De acel adevăr fără de care, însă, echilibrul democratic, reanimarea opiniei publice şi construcţia unei societăţi civile nu ar fi niciodată posibile.
Aşa se explică probabil ataşamentul şi fidelitatea de care s-a bucurat Cultura din partea unui public numeros – raportându-ne, bineînţeles, la procentele din păcate slabe pe care le înregistrează la ora actuală în România, consumul domestic de cultură (după ultimele statistici 98% însemnând televizorul, 50% cărţile, 55% revistele culturale).
Dar, cum bine ştim, longevitatea unei publicaţii nu depinde numai de simpatia şi adeziunea pe care ea le provoacă şi le binemerită. Nici numai de profesionalismul şi dedicaţia redactorilor ei. Nici numai de generozitatea şi fidelitatea colaboratorilor. Doi factori sunt, în aceeaşi măsură, decisivi: gradul de civilizaţie al societăţii – cu apetitul şi capacitatea ei de absorbţie a unui astfel de produs de presă cultural – şi suportul material. Or, noi, dacă despre puterea noastră economică ar fi să vorbim, atunci trebuie să recunoaştem, aici am fost foarte slabi. Drept pentru care, într-un moment funest ca acesta pe care îl traversăm, nu vom putea, fireşte, să nu îi adresăm mai întâi, şi cu toată cuvenita solemnitate, multe mulţumiri Ministerului Culturii pentru răbdarea de a ne fi ascultat şi pentru ajutorul pe care (în fine) ni l-a acordat. Dar numai de înmormântare.
*
Le reînnoim mulţumirile noastre sincere şi afectuoase titularilor de rubrică şi colaboratorilor din mediul academic, colaboratorilor din toate domeniile culturii şi artei, de toate vârstele, care, în toţi aceşti ani, ne-au onorat cu prezenţa lor şi au investit un timp preţios scriind şi publicând în paginile revistei Cultura din prietenie.
Le mulţumim, în acelaşi fel, iubiţilor cititori, prieteni şi apropiaţi, a căror susţinere ne-a motivat pe toţi şi ne-a bucurat peste măsură.
Redactorilor noştri, tehnoredactorilor, corectorilor, personalului tehnic, cu care am început şi am încheiat această frumoasă întreprindere, dar şi celor puţini, de care la un moment dat ne-am despărţit, le spunem gratitudinea noastră.
Un gând recunoscător îi datorez lui Augustin Buzura, cu care am împărtăşit greutăţile şi speranţele legate de această revistă. Îi mulţumesc, în primul rând, pentru încrederea pe care mi-a arătat-o. Îndemnurile sale: „Spune ce crezi şi scrie cum simţi“ m-au încurajat enorm în aventura mea publicistică.