Centura de siguranţă

După 18 ani de severă detenţie ce-i lăsase pe trup „amintiri” de neşters („Am nişte semne interesante de pe urma puşcăriei: urmele unor cătuşe pe picioare – mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează sechelele. Am nişte diagonale pe spate, urme mai adânci ale plesniturilor de bici”), Corneliu Coposu, ultimul creştin-democrat din România rămas fără niciun urmaş mai trăieşte în ţară un sfert de veac într-o „insulă” securizată, sub regim de exilat în „libertate condiţionată” – scrie Vartan Arachelian în Observator cultural din 20-26 martie 2014. Din insula lui, bătrânul ţărănist, mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu, ajunge în 1983, cu haita de securişti pe urmele lui, la Blaj spre a se întâlni cu foştii colegi de la Liceul Vasile cel Mare, „destul de puţini din cei care am mai rămas”, cum spune el începând să evoce într-un impresionant discurs testamentar „Spiritul Blajului”. Graţie harnicilor scribi, avem privilegiul de a mai citi (asculta!) încă o dată, cuvântul liber şi netemător dintr-o „libertate controlată” cu biciul al unui mare patriot român. În 1983, când în capul multor români se înşurubase gândul, cinic, că nu va fi mai bine dacă nu va fi mai rău, Corneliu Coposu împrăştia lumina strălucitoare a unui cuvânt de încurajare pentru compatrioţii săi dezamăgiţi şi resemnaţi cu o dictatură căreia nu-i mai vedeau capătul. Cuvântul venea din inima şi din spiritul Blajului, cetatea rămasă întreagă în mintea lui pe care venea să o „predea” celor ce aveau ochi de privit şi urechi de auzit. N-o făcea pentru prima oară în libertatea controlată în care trăia pe insula lui din România. Mai exersase ritualul „predării” unei moşteniri spirituale şi cu alte ocazii, pe meleaguri sălăjene, la Bobota sau în alte locuri. Ce este (era!) acest metonimic „Spirit al Blajului” pe care nu înceta să-l evoce Corneliu Coposu? „Spiritul Blajului în care am fost educaţi, spunea el, este zestrea noastră morală, care ne-a călăuzit paşii pe cărările vremelnic mărăcinoase, vădindu-şi prezenţa la toate răspântiile grele care ne-au întâmpinat (…) Ne-a învăţat să fim intransigenţi în faţa ispitelor rele şi să păstrăm nezdruncinată nădejdea în biruinţa necondiţionată a adevărului. Şi chiar dacă virtuţile cu care şi-a înzestrat Blajul învăţăceii nu au fost, mai ales în vremurile tulburi, preţuite, ele sunt perene şi transcend vremelnicia”. Vremelnicia, ascunsă în vârful creioanelor ce notau (înregistrau) sârguincios cuvintele marelui patriot, va fi fost ea însăşi emoţionată şi impresionată de noutatea explozivă a mesajului pe care cuvintele îl transmiteau? Nu putem şti dacă „scribii” robotizaţi datorită cărora putem citi azi cuvintele bine strunite dar încinse de patriotism ale marelui om nu erau şi ei oameni impresionabili, capabili de emoţii şi sentimente. Ce ştim cu siguranţă este că şi ei, şi noi deveniserãm imuni la patriotismul de vorbe şi de paradă aruncat de la tribunele vremii în urechile mulţimilor adunate şi încolonate cu de-a sila. Dar atunci şi acolo, la Blaj, în 1983, cuvintele aveau un temei imprescriptibil şi de netăgăduit: veneau de la un om însemnat cu semnele gârbaciului pe spinare, îndreptăţit de tot ce suferise ca să fie crezut şi poate urmat: „Spiritul Blajului a trasat în ultimul sfert de mileniu o dâră permanentă de lumină, fără echivalent în istoria românească” – susţine bătrânul fost puşcăriaş în faţa puţinilor rămaşi din generaţia lui şi a scribilor datori să transmită ce aud. Corneliu Coposu denunţa astfel spiritul decăzut al vremii, evocând victoria altui spirit a cărui dâră de lumină era, cum spune, „fără echivalent în istoria românească a ultimului sfert de mileniu”: acest „sfert” din superlativul lui absolut conţinea, după cum vedem, inclusiv ori mai ales o sfidare făţişă a „epocii de aur” în care ajunseserãm, incomparabilă ea însăşi după porunca vremii.  Astfel deschisă, pe poarta unei metonimii simbolice, calea împotrivirii din discursul său incendiar construit cu o remarcabilă inteligenţă şi cu mare artă oratorică, patriotul continuă în perfectă consecuţie logică a faptelor: „spiritul Blajului ne-a fost de folos şi ne-a ajutat să înfruntăm, fără a ne încovoia, avatarurile fizice şi sufleteşti prin care am trecut şi care nu au fost puţine, căci arareori în cursul vremii destinul a fost mai implacabil cu o generaţie decât s-a întâmplat să fie cu a noastră. Ne-a fost dat să trecem prin secetă pustiitoare, generatoare de foamete, prin două catastrofale cutremure de pământ, prin două pustiitoare inundaţii, prin trei dramatice amputări ale teritoriului românesc, socotit inalienabil, printr-un război crâncen şi nimicitor de patru ani, purtat pe rând în două direcţii opuse, pe jumătate din meridianele Europei; am trecut printr-o sângeroasă rebeliune, cu amprente de război civil, printr-o revoluţie care a prăbuşit toate structurile ancestrale, printr-o ocupaţie străină prelungită, prin inflaţie, printr-o acută penurie de bunuri de strictă necesitate, printr-o lungă perioadă de aspră şi neguroasă căutare de identitate, caracterizată prin prigoane nejustificate şi ostilitate pe cât de violentă, pe atât de inutilă. Unii dintre noi şi-au pierdut libertatea, bunurile agonisite şi situaţiile, alţii – religia şi facultatea de a gândi şi cu toţii – iluziile de odinioară”. Nu cunosc un denunţ public mai răspicat al dictaturii în care am trăit, mai deschis, mai puternic şi mai complet decât acesta al prigonitului împotriva prigonitorilor săi, făcut în timp real, chiar în timpul prigoanei! „Acest spirit al Blajului, îşi continuă mesajul sub protecţia simbolului pe care şi l-a ales, care ne-a susţinut şi protejat, ca o centură de siguranţă, prin grohotişul steiurilor sfărâmate, prin vâltoarea tuturor potrivniciilor, peste hăul prăpastiilor deschise sub noi, ocrotind poteca abruptă a naţiei noastre. Să fi fost împletit din lacrimile celor asupriţi o mie de ani? Sau din povara gândurilor pe care cărturarii martiri din vechime le-au înălţat în chiliile lor sumbre, tencuite cu dragoste de neam? Sau din privaţiuni nenumărate, cu care a fost plătit preţul redeşteptării noastre naţionale? Să ne întoarcem evlavioşi, pentru o clipă, la sursa din care s-a desprins spiritul Blajului”. Şi, după ce cu o stilistică în ritm arhaic în care semnele timpului şi locului trăit chiar atunci, în timpul discursului, se fac din plin simţite, evocă „sursa”, „sorgintea”, „punctul de plecare” din care s-a desprins spiritul împotrivirii care a dăinuit în Catedrala Neamului de la Blaj – spirit care este chiar subiectul principal al evocării unui timp nostalgic şi aparent pierdut în negura vremii: şirul lung de răzvrătiţi şi prigoniţi care începe cu cel mai pribeag dintre ei, vlădica Inochentie Micu-Klein, episcopul unit prigonit şi exilat la Roma de Curtea imperială de la Viena, respectiv, neînduplecata Maria Tereza, ireductibila sa adversară. Fără nicio exagerare, epopeea exilului şi a prigonirii acestui „păstor pervers”, „încăpăţânat şi neliniştit”, „nesupus îndărătnic”, „aţâţător şi tulburător al ordinii publice” – într-un cuvânt: un mare răzvrătit – este echivalentă cu o nesfârşită înfruntare dintre un David îmbrăcat în umila haină preoţească şi un Goliat înveşmântat în hlamidă împărătească. Acest prelat tragic şi nefericit, marele precursor al „Şcolii Ardelene”, mort în exil şi „întors” în patrie după 229 de ani, de la Madonna del Pascole din Roma, la 19 octombrie 1997 este „sursa” spiritului despre care vorbeşte în discursul său incendiar Corneliu Coposu în anul 1983 din „deceniul satanic”, botezat astfel de regretatul Mircea Zaciu. Se poate face uşor paralela între spiritul răzvrătit al neliniştitului patriot de acum 250 de ani şi acela al evocării incendiare, în spiritul şi forma ei de o tulburătoare frumuseţe oratorică, a ultimului mare intelectual militant din lungul neam al Şcolii Ardelene şi al marilor iluminişti blăjeni ce i-au urmat până la el. Dintre multele învăţăminte ce se pot extrage din discursul cu valoare testamentară alegem una singură ce sună ca o mustrare şi un avertisment, luate de Corneliu Coposu din gura lui Simion Bărnuţiu şi rostite de acesta la 15 mai 1848 în Catedrala Neamului din Blajul de atunci: „Am fost cu ungurii şi nu ne-am ungurit, am fost cu nemţii şi nu ne-am nemţit, am fost cu ruşii şi nu ne-am ruşit…”