Celula de deasupra marii

Scriitorul Horia Gârbea, cu o privire inteligenta, ager viezureasca, sechestreaza, iata, întreg mapamondul literar Gutenberg, cu toate continentele lui prozastice, dramatice, eseistice, critice, publicistice, dar se insinueaza cu cerbicie si în universul online, pe blogul propriu, si nu numai. Cu reusite remarcabile si remarcate în toate domeniile.
Printre numeroasele volume de teatru, proza, eseu, critica literara, publicistica face loc si câtorva de poezie: „Text biografic“ ( 1996), „Proba cu martori“ (1996), „Cresterea iguanelor de casa“ (2003), „Pantera sus, pe clavecin“ (2011) si cel mai recent: „Trecutul e o sarbatoare“ (Editura Tracus Arte, 2012), care face obiectul acestor însemnari. În doua compartimente îsi fragmenteaza el cartea aceasta: „cum se anunta victoria“ si „amintiri din închisoare“, evitând majusculele si la ortografierea integrala a poemelor. Critica apreciaza acest aspect grafic drept semn de exhibare a modestiei.
Trecutul este teritoriul lui Cronos cel mai real si mai stabil, în raport cu respirarea infima a prezentului si cu incertitudinea viitorului imaginar. În naratiunile sale, aterizate în spatiul liric, în notatiile fruste ale unor întâmplari existentiale, comune sau mai putin, care reverbereaza în cadre naturale, trecutul nostalgic, de sarbatoare, îi provoaca oximoronic o liniste spaimoasa: „au trecut douasprezece clipe/ si totul e în sfîrsit/ adevarat linistit înspaimîntator“ („au mai trecut“). Privirile întoarse spre înapoi însumeaza regrete insuportabile cu privire la implacabila trecere: „ vom fi prea batrîni/ sau vom vrea/ sa fim uitati/ la marile ceremonii“ (Idem). Stampele lui Horia Gârbea au o aureola paseista, prinsa la reverul trecutului eroic, mai mult sau mai putin glorios. Memorialul liric este populat cu figuri episodice din arealul existential al poetului care le urmareste evolutia contrastanta: tâmplarul, groparul, popa sunt supusi decrepitudinii, abia ducând paharul la gura, în timp ce Vasile crâsmarul pare sa se împuterniceasca în chip legendar; slab cum era a pus carne pe el si învârte butoaiele ca la circ si cu un bobârnac îl da în nas pe vreun betiv, „pe gropar si pe tîmplar/ cînd îi da cu capul de masa/ se aude de la pod iar/ pe sarmanul popa îl ia de guler/ si-i repede paharul pe gît“ („trecutul – o sarbatoare“).  Se desprinde de aici abilitatea de dramaturg a poetului, reusind sa creeze imagini vizuale pregnante.
Cotat ca reprezentant vizibil al promotiei nouazeciste, Horia Gârbea nu ignora definitiv latura textualista a înaintasilor optzecisti, chiar daca o defineste ironic ca pe o infirmitate: „ asemenea infirmitate/ pe care unii/ o numesc postmordenism/ este de neocolit/ nu poti scapa de ea/ cum nu poti scapa de moarte“ („infirmitate“). Asumându-si-o însa ludic, aceasta îi procura insinuarea imaginara în proximitatea unor nume sonore ale literaturii române si universale: Nichita Stanescu, Franz Kafka, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, pe care-i introduce în textura sa poetica prin câteva trasaturi esentiale apartinatoare: gândul în preajma femeilor este coplesit de ce a scris Stanescu despre femei; plimbatul prin Praga îl aduce în prim-plan pe Kafka, prin zâmbetul lui obosit, „pictat pe tricourile vîndute în strada“, dar si pe Mazilescu îl rememoreaza scriind despre copilaria scriitorului ceh de limba germana. Când eroul liric gârbean trebuie sa se tunda, se iteste si Cristian Popescu, cel care „intra/ în frizerie odata cu mine/ si foarfeca din parul meu/ îi potriveste lui mustata“ (idem).
Apetitul pentru poveste, pentru legenda, îi faciliteaza poetului imersiunea în apele trecutului, unde sondeaza evenimente obisnuite, dar si epocale. Fara sa deconspire izvorul inspiratiei din poemul care da titlul primului ciclu al volumului, se desprinde însa în subsidiar faptul ca realizeaza o parodie dupa modul cum anuntase victoria mesagerul atenian, Pheidippidis, care, dupa victoria grecilor asupra persilor,  la Marathon (490 î.Hr.), alearga 42 de kilometri pâna la Atena, ca sa anunte cu ultima suflare: „Nenikikamen!“ („Am învins!“). În poemul sau, Horia Gârbea imagineaza povestea celor sapte (numar fatidic) vestitori ai victoriei, care din varii motive se pierd pe drum: primul a calcat pe o mina, al doilea a mâncat la un han si s-a îmbolnavit, al treilea a fost cucerit de femeia care nu-l mai lasa sa plece, al patrulea si-a baut mintile la o cârciuma si a uitat de victorie, al cincilea a ratacit drumul, al saselea a încercat sa comercializeze stirea, dar n-a gasit cumparator, numai cel de-al saptelea a ajuns si a strigat: „Am învins!“, dar a fost banuit ca ar fi spion. Pentru a fi crezut fara dovezi, s-a jurat: „credeti-ma ca am învins iar daca mint/ sa ma prefaca dumnezeu/ într-o bucata de stînca“, iar Dumnezeu fara motiv l-a prefacut într-o „stînca uriasa de piatra/ care lumineaza noaptea pîna departe/ de parca ar fi acoperita cu foc“ („cum se anunta o victorie“). Pare un microbasm pueril, dar transferarea finalului în spatiu metafizic îi confera poemului inedit si profunzime.
Urmele memorabile ale trecutului sunt cautate si în sala tronului, unde protagonistul poemelor e chemat de cei care-si cara mortii pe umeri, aici, „printre fantome tinere/ printre îngeri tocati“ care-si striga înfaptuirile incerte, însa dezamagirea, dubitatia specifice poemelor acestei carti functioneaza si în finalul acestui poem cu parfum suprarealist: „dar toate nu sînt/ decît o padure sub bruma/ un sir de movile albe/ sub care poate zac/ eroii putreziti lînga/ marii lasi calcinati/ un sir de musuroaie/ care ascund/ documentele lor amagitoare“ („în sala tronului“).
Tonul facetios, poznas, preferat de proza si teatrul lui Horia Gârbea, transpare si în poeme. Pe organul bolnav de alean, de plictis uneori, se instileaza câte o picatura de emotie terifianta. Portretizarea eroilor lirici este realizata cu mult aplomb, prin tuse expresive, cu pensula înmuiata în umor cu tenta de culoare neagra. Un avion care zboara silentios pe cerul de iunie transporta „135 de schelete“ crispate cu degetele pe ceasca de cafea, sub privirile atente ale pilotilor si surâsul stewardeselor cu dintii perfecti. Acesti pasageri, previzionate schelete, au parasutele pregatite sa cada spre „casele minate“, spre „parcelele negre si verzi“. În final, intervine alunecarea poemului si mai afund, aneantizarea în spatiul fantastic cu siaj dramatic: „paianjenii mari intra si ies/ prin golul orbitelor noastre/ intra si ies/ din capetele noastre/ în iarba/ în aerul proaspat de iunie“ („paianjenii din iunie“).
Poemul dramatic în proza „amintiri din închisoare“, în treisprezece secvente (alt numar fatidic), este o parabola a detentiei creatorului în chilia sa de creative writing asimilata unei celule dintr-o închisoare de pe o insula stâncoasa, aluzie textualista subînteleasa la „Contele de Monte Cristo“, al lui Alexandre Dumas, dar si la filmul „Omul cu masca de fier“. Protagonistul poemului este celula de deasupra marii, o veche pulberarie sapata în zidul gros al cladirii sau chiar în pamânt, strâmta încât sa nu permita întinderea pe jos, dotata cu o singura fereastra cu sase zabrele si un oblon, cu o singura iesire zabrelita care tine loc de usa. E dotata specific si cu cei doi sobolani „tîmpiti“, care cu greu învata câteva litere înscrise cu carbune pe zid. E prezent si tovarasul de suferinta, un detinut de care este legat cu un lant, de mâna stânga a lui si de dreapta aceluia care nu poate învata sa manânce cu stânga. Are si câteva avantaje celula cu pricina: are soare toata ziua, marea e minunata, pestele, vesnica mâncare, e mereu „proaspat si sanatos“, aerul de mare desfunda narile. Mutatis mutandis recunoastem metaforic camera de creatie, detentie, în care artistul se autoflageleaza pentru împlinirea operei. Trimiteri textualiste mai sunt si altele, precum este si cea la mielul pascal, simbol al jertfei Mântuitorului pe Golgota: „nu mai e nimic acolo/ nu mai e nimic de vazut/ decât un miel alb/ si stralucitor cu ochii lui/ ca niste faruri verzi/ clipind deasupra frunzisului“ („cîinele alfa“). Sau cea la Charon, vâslasul de pe Akeron: „barca înainta/ spre un loc unde/ nu mai fusesem niciodata/ o pagoda se oglindea / în lac si m-am bucurat/ ca nu stiu limba/ vîslasului si nu pot/ sa-l întreb unde mergem“ („pe lac“). Poetul e atent la exprimarea poetica de fond, dar si la cea formala, fara a putea fi banuit de calofilie.
Desi folosite cu masura, figurile de stil (preferata, comparatia) nu lipsesc, accentuând valoarea expresivitatii poemelor: groparul sapa „ca un excavator“; popa învârte cadelnita „ca pe ciocanul de la stadion“; „ ma bucur/ de paralizia mea reflexiva/ ca un olog împins cu caruciorul lui Franz Kafka“; stânca în care a fost prefacut vestitorul victoriei „lumineaza noaptea pîna departe/ parca ar fi acoperita cu foc“; martorii din sala tronului nu sunt decât „o padure sub bruma/ un sir de movile albe/ sub care poate zac/ eroii putreziti, lînga/ marii lasi calcinati/ un sir de musuroaie“; rochia e neagra „ca spinarea unui delfin“; Olimpul – „o creasta orgolioasa/ sub zapezi“; o stea e stralucitoare „ca un ghetar/ ca ochiul unui zeu“; podeaua celulei „ca un fel de lighean aplecat“ din ciment, ca sa se poata scurge din el nevoile detinutilor sau „ca o cabina de umblatoare“; celula iese din turn „ca un fel de buba pe vîrful unui deget“ s.a.m.d. Segmente de arta poetica revelatoare.
„Trecutul e o sarbatoare“ este cea mai buna carte de versuri a lui Horia Gârbea, constatare a criticii literare, cea care a primit-o cu sensibila amabilitate. Iata câteva concluzii excerptate din cronicile cartii: „Precum apele înselatoare, poemele lui Horia Gârbea sunt pline de surprize în aceasta confruntare dintre exprimare si exprimat“ (Dan Cristea); „Readucerea la viata a trecutului echivaleaza si favorizeaza trairea prin procura a emotiilor si simultan echilibreaza disperarea, uitarea, caderea.“ (Daniela Firescu); „«Trecutul e o sarbatoare» contine o poezie fermecatoare prin simplitatea stilistica, printr-o asumare tandra a trecutului livresc si printr-o (în ciuda unor teme mai sumbre) discreta luminozitate“ (Gabriela Gheorghisor); „Destinul, hazardul, istoria sunt hartuite de poemele lui Horia Gârbea într-un spectacol grav-mucalit, cu incitante culise“ (Irina Petras): „Trecutul poate fi, asadar, «o sarbatoare» doar în masura în care cheama la reconstructii evocatoare, la înscenari fanteziste, la unicul ceremonial al unei imaginatii care însa nu se dovedeste mai deloc compensatoare“ (Ion Pop). And last but not least, Nicolae Manolescu, proteguitorul cartii, noteazã pe coperta a IV-a: „Trecutul e o sarbatoare cuprinde tot ce Horia Gârbea a scris mai bun în poezie. (…) Inteligentei, uneori sclipitoare, a eseurilor sau originalitatii teatrului, «Trecutul e o sarbatoare» le adauga o poezie nu lipsita de o anumita profunzime si bine ascutita verbal“. Ce mai poate fi spus?