De la cei convinsi ca ar fi o chestiune de higiena intelectuala care trebuie traita si tratata cu masura la cei care, prea sus catarati pe soclul propriei închipuiri de îndrumatori ai natiei în deruta, gasesc ca nu merita luata în serios atâta vreme cât se manifesta doar în raport cu trecutul socialist, nostalgia a preocupat si preocupa. Numeroase publicatii i-au acordat în consecinta întelegere si spatiu suficient pentru ca discutia sau dezbaterea, la alegere, asemenea multor altora de acelasi gen, sa poata fi luata în seama de nostalgici si antinostalgici si continuata cu o cafea sau o bere rece la îndemâna. Toamna blânda din acest an si vestile proaste din tara si din lume predispun probabil mai mult ca altadata la aceste exercitii practic inutile, fiindca realitatea este încapatânata, despre ce-a fost pâna în urma cu douazeci si unu de ani si ce este de atunci.
Dincolo de consideratii ideologice, de sistem economic si politic, România de azi nu avea cum sa mai fie România de ieri. Aproape un sfert de secol în existenta unei tari înseamna mult. Oricum ar fi fost organizata economic si politic dupa dezastrul de la care s-a pornit la începutul anului 1990, societatea româneasca s-ar fi dezvoltat. Nu s-ar fi construit poate noi stadioane, poate nici pasajul Basarab si câteva sute de kilometri de autostrada, dar tara s-ar fi schimbat, ar fi tinut într-un fel sau altul pasul cu schimbarile din lume. Sistemele sociale se pot, bineînteles, autodistruge, s-a mai vazut de-a lungul timpului si s-ar mai putea sa traim (cel putin unii dintre noi) disparitia capitalismului cum am trait disparitia socialismului, dar reflexul de supravietuire al comunitatilor umane sudate de aceeasi istorie, limba, traditii e prea puternic pentru ca noi sau vechi forme de organizare sociala si politica sa nu se impuna. Capatuita însa cu o revolutie cum numai la noi putea sa se întâmple si doar la capatul câtorva ani, transformata într-o piata captiva a Occidentului, într-un teritoriu unde pescuitorii în ape tulburi si multinationalele vin si pleaca în functie de interesele lor, România e azi un paradis pentru sacalii autohtoni, convine unei minoritati cât de cât împlinita financiar si pune la grea încercare marea majoritate a populatiei.
Oricâta multumire de a trai în prezent s-ar aduna în mintea si sufletul unuia dintre tinereii (un exemplu printre altele) pusi pe confesiuni publice de închis definitiv gura celor care regreta un trecut devenit cu anii confuz, sa ramâi indiferent în fata imaginilor batrânilor si saracilor care se calca pe picioare pentru o plasa electorala cu de-ale gurii nu e o chestiune de individualism bolnavicios, ci de orbire voluntara, de cinism social, de neghiobie asumata. Se pot îndruga vrute si nevrute despre primitivismul sau abrutizarea maruntului popor, despre inapetenta lui pentru democratie si civilizatie, despre lenea lui proverbiala, dar, cum spuneam, realitatea e încapatânata. Argumentele maciuca despre mall-urile, cafenelele si restaurantele pline, despre automobilele care nu mai au loc pe carosabil, despre telefoanele mobile fara de care mersul pe jos sau sezutul la volan n-ar mai fi posibile, despre televizoarele care acopera jumatate din peretele unei camere dintr-un apartament obisnuit, în sfârsit, despre toate bunurile utile si mai ales toate gadget-urile civilizatiei în curs trec sub tacere cu buna stiinta si rea vointa ca acest prezent incontestabil al marilor orase din tara în care se misca si se topeste de placere echivoca o paturica sociala fragila ascunde un alt prezent. Rusinos, cutremurator, tragic, inadmisibil. Prezentul celor doua-trei milioane de români emigranti, al copiilor care se sinucid de dorul parintilor, al saracilor care scormonesc în pubele, al tinerilor drogati ce se târâie pe trotuare, al prostitutiei la drumul mare, al ignorantei si vulgaritatii ce se întind ca o plaga de nevindecat, al scolilor si spitalelor desfiintate, al jafului în plina zi, al bogatiei si prostului gust etalate la fel de sfidator de protipendada cu staif ca si de protipendada de mahala.
Pentru ca multumirea de a trai în România de azi salbatic capitalista sa fie completa, fragila paturica sociala s-a acomodat, se acomodeaza cu un alt prezent: prezentul caragialesc al politicului si politicienilor nostri. Ce-i drept, cu dispretul si malitia de rigoare ce se metamorfozeaza însa în admiratie si obedienta de îndata ce unul sau altul dintre acesti flacai cu început de burta si aceste demoazele nabadaioase se lasa mângâiati prezidential pe crestet, îsi înclina frumusel capul pentru a li se atârna la gât o medalie oarecare si ce vine, financiar vorbind, cu respectivele dovezi de pretuire nationala, sau – seductie garantata – sunt chemati sa slujeasca prezentul si viitorul tarii. Se mai ratacesc printre ei si indivizi mai copti, a caror experienta de viata si de lichelism, redutabile, e la fel de necesara azi si mâine si etern bunului mers al societatii românesti. Amin!
(2 octombrie 2011)
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 345