Ce (mai) cautam la teatru?

Halal intrebare la inceput de stagiune!
Si totusi. Ce-ati raspunde daca, la intrarea in sala de spectacol, o duduie dotata (fie cu pix si chestionar, fie cu microfon si cameraman) ar dori sa afle ce anume v-a indemnat sa va petreceti seara la teatru?
Ce simplu era daca va cerea parerea despre disputa româno-olandeza privind importul de flori. Despre aderarea noastra la Schengen. Despre 2012 si intrarea Pamântului in centura fotonica. Sau chiar despre criza financiara.
Niciuna dintre aceste probleme arzatoare nu v-ar fi creat nici cel mai mic disconfort.
In caz ca erati la curent cu subiectul, aveati o parere. Si, daca aveati o parere, singurul efort necesar era acela de a formula raspunsul intr-o forma mai ingrijita. Adica, fara a injura guvernul. (Da, inclusiv pentru intrarea Pamântului in centura fotonica. Si pentru ca România ar putea sa nu intre nici in aia.) In caz ca nu erati, ati fi spus ca nu stiti sau nu va intereseaza. Fara sa va simtiti câtusi de putin vinovati pentru asta.
Dar când sunteti pe punctul de a intra la spectacol si cineva va intreaba de ce faceti asta, nu puteti raspunde ca nu stiti. Pentru mergatorul la teatru (asa s-ar numi el daca, asa cum se poarta, l-am traduce mot-à-mot din engleza), mersul la teatru e la fel de firesc ca orice forma de mers. Ca mersul pe bicicleta pentru mergatorul pe bicicleta. Sau ca mersul pe jos pentru merga… pentru pieton. Numai ca, in vreme ce aceste categorii de mergatori pot invoca motive la indemâna (de la cele de sanatate pâna la considerente ecologice ori economice), dumneavoastra trebuie sa produceti o explicatie mai intelectuala.
Asta inseamna ca n-ar fi tocmai adecvat sa afirmati ca ati venit la teatru ca sa va distrati. Mai ales daca pe afis e „Macbeth“. Nu ca ar fi exclus ca un spectacol cu o piesa tragica sa fie involuntar amuzant. Tocmai imi vine-n minte „Regele L…“.
Dar sa revenim la chestiune.
Probabil ca multi dintre dumneavoastra sunteti la curent cu o serie de explicatii psiho-socio-filosofice ale nevoii de arta. Totusi, cum sa i le rezumati in doua vorbe fetei cu chestionarul? Sau – si mai rau! – celei cu microfonul?
Intrucât, in numarul trecut, ziceam ca omul din media se afla in serviciul dumneavoastra, al consumatorilor de reviste si ziare, de radio si televiziune, poate ca n-ar fi rau ca Strapontina sa-ncerce sa va pregateasca pentru astfel de situatii. Si, ca sa nu ne pierdem in speculatii si abstractiuni, ar fi bine sa pornim de la un spectator concret. Cum ar fi subsemnatul. Prin urmare, o sa-ncerc sa aflu ce naiba caut eu la teatru. Si ce gasesc.
Mai intâi trebuie sa stiti ca nu ma duc la teatru ca sa am despre ce sa scriu. Si ca habar nu am de ce m-am dus prima oara la teatru. Vreau sa spun, faptul ca m-au luat parintii nu e un motiv. Puteam sa refuz. Iar motivele pentru care am fost si a doua si a treia oara (si apoi din ce in ce mai des) nu sunt relevante pentru spectatorii de azi. Pentru ca, inainte de 1989 nu prea aveai unde sa te duci. Asa ca te duceai la teatru. In plus, era singurul loc in care puteai trai, colectiv, iluzia de libertate. Intr-o lume captiva, asta era cea mai adrenalinica chestie cu putinta. Azi, exista si libertate, si destule surse de adrenalina. Si de iluzie. Numai ca la teatru mi s-a intâmplat, la un moment dat, ceva ce nu mi se putea intâmpla in alta parte.
Era o piesa de… Oamenii de pe scena erau marfa. Barbati cu care mi-ar fi placut sa seman. Femei cu care mi-ar fi placut.
Apoi, treptat si discret, discursul si comportamentul lor impecabil incepeau sa scârtâie. Sa trosneasca, asa cum face gheata sub apasarea unui corp prea greu. Ceea ce urca la vedere, dupa ce suprafata plesnea, era incredibil de rafinatul mecanism de autoamagire. Cel prin care personajele isi transformau atât micile lor lasitati, cât si marile lor ticalosii in acte de eroism, in fapte laudabile. Iata ca, de fapt, barbatii si femeile de pe scena erau departe de a fi exemplari. Pareau asa fiindca stiau sa se convinga ca sunt. Sa se minta. Iar daca nu s-ar fi petrecut un anume „accident“ al destinului, ar fi murit cu convingerea ca nu au ce sa-si reproseze. Dar lasând in urma destule fapte reprobabile cu autori necunoscuti.
Ma identificasem atât de mult cu protagonistii, incât nu am putut sa ma rup de ei nici in clipa in care s-au revelat a fi niste monstri. Ori doar monstruleti. Asa se face ca am fost nevoit sa admit ca, in viata reala, si eu ma mai foloseam de acel mecanism. La fel de incostient ca si ei. Si la fel de eficient.
Dupa un moment de disconfort, entuziasmul meu privind puterea teatrului a fost atât de mare, incât as fi vrut sa am la activ fapte penale, ca sa ma autodenunt: priviti, teatrul e acela care m-a facut sa gasesc si sa recunosc adevarul! Nu am gasit nimic care sa merite atentia politiei, asa ca m-am multumit sa incep sa fiu cu ochii pe acel mecanism. Si sa incerc sa-l dezamorsez.
Sau poate ca prima experienta de acest fel nu a fost asta cu autoamagirea?
Sa fi fost alt spectacol, in care autorul, regia si distributia ma obligasera fara putinta de scapare sa accept ca prejudecatile ori inchistarile unuia dintre personaje, inversunarea cu care acela si le apara semanau deranjant de tare cu situatii in care eu insumi refuzasem sa accept ca altul avusese dreptate, numai fiindca asa ma indemna ego-ul meu? Cert e ca au urmat si alte spectacole care m-au somat, pur si simplu, la o relatie cât mai onesta cu mine.
A, nu e cazul sa credeti ca ma duc la teatru cu scopul autocunosaterii & autoameliorarii, cum scrie in atâtea carti la moda. Si nici nu bag mâna-n foc ca experientele acelea au avut ceva cathartic. Totusi, momentul in care le-am trait a fost marfa. Distractie de distractie.
Poate ca vi se pare pervers. Cum sa te bucuri de momentul in care esti demascat, confruntat cu zonele intunecate din tine? Ei bine, se poate. Fiindca, la scena care se consuma in tine, esti unicul spectator.
Si apoi, s-ar putea sa mai fie ceva. O farâma de speranta secreta, secreta de tot. Nu cumva, de vreme ce are puterea ciudata sa-mi tot dezvaluie chestii noi despre persoana mea, intr-o buna zi teatrul asta o sa-mi reveleze si ceva frumos, ceva minunat despre mine?
Ma tem ca, desi a fost animata de cele mai bune intentii, Strapontina asta nu a reusit sa v-ajute. Asa ca, daca va confruntati vreodata cu intrebarea din titlu, dati-o p-aia cu distractia.