Despre o literatură erotică propriu-zisă n-a putut fi vorba de-a lungul perioadei comuniste, cu toate că romanele lui Zaharia Stancu ori Marin Preda cuprindeau pasaje explicite; unele e de mirare că au apărut chiar cu autori bine poziţionaţi precum aceştia (de pildă scena masturbării colective din Delirul). În cinematografie era de neconceput o sexualitate de tipul aceleia din cinematografia cehoslovacă (v. Trenuri bine păzite). Chestiunea dacă Mihai Viteazul trebuia arătat în scene erotice în filmul lui Sergiu Nicolaescu fusese rezolvată de însuşi secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu: „ «Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?», a întrebat Nicolaescu (…). «Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi!» a răspuns Ceauşescu. «Să redăm şi dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic.»“ (Lavinia Betea, Dialog despre dragoste între Sergiu Nicolaescu şi Nicolae Ceauşescu, în Adevărul, 17 martie 2013). Un roman relativ benign (cel puţin în raport cu standardele occidentale), Sfârşitul bahic de Petru Popescu (1973), fusese acuzat de critici precum Valeriu Cristea şi Sorin Titel de o „pornografie“ de tip interbelic.
După 1989 traducerile de tip Sandra Brown, pe o formulă mixând proza de tip romance cu inserturi explicite, inundă piaţa românească; una dintre consecinţe este legenda urbană că romanele Sandrei Brown ar fi scrise de un grup de scriitori români. În acelaşi timp piaţa revuistică se sincronizează mai întâi prin reviste pre-tabloide precum Infractorul, apoi prin francize ca Playboy şi Hustler, cuprinzând şi proze erotice autohtone. O replică românească autohtonizată şi cu o doză mult suplimentată de satiră este revista lui Mircea Dinescu Plai cu boi, la care eseişti în vogă precum H.-R. Patapievici publică proze privind autoformarea erotică.
În 2006, Editura Trei produce primul eveniment autohton semnificativ în materie de subgen, clonarea bestsellerului internaţional Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze (apărut sub pseudonimul Belle de Jour) prin Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene, publicat sub pseudonimul Belle de Nuit (2006). Căutarea identităţii autorului (sunt vehiculate zeci de nume din lumea literară) devine pentru o vreme un subiect monden. Tot Editura Trei produce, sub coordonarea editorului Magda Mărculescu, volumul colectiv Poveşti erotice româneşti (2007), la care colaborează autori din generaţiile mature (Ştefan Agopian), intermediare (Radu Aldulescu) sau tinere (Ionuţ Chiva).
Dar o literatură erotică propriu-zisă, în sensul occidental al conceptului, nu avem încă. Motivele principale sunt în număr de trei.
1. Toată cenzura care în interbelic (nu doar în cel românesc) făcea periculoasă într-un mod agreabil tipărirea unor îndrăzneli decoltate (v. Aderca, Eliade ş.a.) s-a voalat cu totul după 1989.
2. Generaţia douămiistă şi post-douămiistă a introdus masiv sexul în literatură. De la poezia fetelor până la romanele Soldaţii. Poveste din Ferentari al lui Adrian Schiop şi Cimitirul de Adrian Teleşpan, sexualitatea a fost în acelaşi timp suprautilizată şi deconstruită, demascatăfie prin exagerare, fie prin reducerea la mecanică şi traumă. Avem jurnale de sex, dar nu literatură erotică.
3. Nu avem, pentru a compensa punctul 2, ceea ce în Occidentul bine mobilat cu literatură de consum se numeşte romance – acesta e principalul subgen din care provine literatura erotică. Adică o avem doar în traduceri; şi se pare că deocamdată e de ajuns.
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 533