Limitele suportabilitatii suferintelor umane par nesfârsite. Dar nu-i asa. Vine momentul când toate se precipita intr-un singur nod. Un ghem care te sufoca. Si viata devine irespirabila. Asa-i si cu societatile. Par pline de resurse în a-si suporta propria istorie nefasta. Dar si aici exista limite. Care într-un fel sau altul se impun. Undeva se rupe tesatura. Uneori, fatal. Când întregul corp social explodeaza.
Cazul Sobaru este un semnal privind limitele suportabilitatii unui singur om. Dar si ale unei societati. Prin el a erupt un semnal social, economic. Si, mai presus de toate, politic si moral.
Un semnal extrem, chiar daca aruncarea în gol a unui lucrator al televiziunii în plina dezbatere parlamentara, când cuvânta primul ministru, a fost desconsiderat de respectiva adunare.
Sigur, stupoarea e stupoare. Moment al reactiilor nule. Însa, la vederea „accidentului“, primul ministru a reactionat. A batut cu pumnul în pupitru de necaz ca este întrerupt de o asemenea „întâmplare“. si, mai mult, nimeni nu a îndraznit, nu a riscat sa vina la microfon sa spuna ceva, cum ar fi, bunaoara: „Ne exprimam, nu se poate sa nu ne exprimam solidaritatea umana. E vorba de viata unui om. Cu atât mai mult cu cât el singur a încercat sa-si puna capat vietii. Probabil, nu întâmplator, aici“. Restul urma sa vina. E vorba de o reactie solidara elementara.
Da. Acolo si atunci era vorba despre viata si moarte. Un asemenea nu poate sa nu trezeasca macar o prima reactie. Reactia noastra prompta. Chiar daca buimaca.
Cu atât mai mult cu cât actul decisiv – poate unic în felul lui în istoria parlamentelor – s-a petrecut într-o societate sinucigasa si ea. Acesta trebuie sa stârneasca un sir întreg de întrebari. Se impun cel putin doua. Cine este acest om? Si care sunt motivatiile pentru care a recurs la acest gest terbil, chiar acolo?
Locul anume si momentul ne sugereaza, desigur, ceva.
La aceste întrebari raspunde chiar domnul Sobaru în interviul dat în seara de 6 ianurarie la Antena 3, la emisiunea moderata de domnul Gâdea. Sigur, unii, neluând în seama semnificatia gestului caruia Adrian Sobaru i-a supravietuit, au desconsiderat aparitia lui la televiziune, ridiculizându-l chiar. Pentru ca doreau cu fervoare cazul înmormântat, încercând la un moment dat sa califice gestul lui drept „accident de munca“. Desigur, în „interesul“ lui si numai al lui.
Într-adevar, aparitia, reaparitia unui om, dupa o asemenea încercare capitala, este miraculoasa. Cu atât mai mult în fata noastra, adica în public. Nemaivorbind de ceea ce ne-a spus. Încerc sa redau ideile si starile sale. Evident, socat nu numai de viata sa „anterioara“, dar si de propriul sau act ultim si de cauzele care l-au dus pâna la el. A revenit în fata noastra cu luciditate si bun-simt, cu o coerenta pe care as dori sa le avem fiecare dintre noi. Independent de partide, de ideologii, de cultura. În primul si în primul rând cei care conduc azi aceasta tara.
A aparut cu capul bandajat, cu multiple operatii, cu ochii afectati de cadere si de impactul cu solul, muncit de emotiile întâmplarilor, de întreaga sa viata, nu lipsita de accidente personale, chiar grave, de problemele societatii noastre. Ale tuturor. Toate acestea concentrându-se într-o tristete fara margini. Însa fara ca emotiile, imensele emotii, sa-i dezechilibreze ideile. Domnul Sobaru se destainuia… Si ce ne spunea?
Cu trupul lui atât de încercat si mintea lui atât de lucida, cu ezitarile celui care nici nu visa sa devina vreodata un interlocutor într-o emisiune importanta, spunea povestea constiintei sale zbuciumate. Ceea ce m-a impresionat în primul rând este ca a stiut sa faca distinctia între motivele sale personale, viata familiei sale, si problemele mult mai generale care îl framântau fatal, pâna la insuportabil. Nu problemele mele si ale familiei mele m-au condus la acest gest. În nici un caz, spunea el. Este vorba de soarta acestui popor. De aceasta tara. Este vorba de mizeria fara seaman în care este împinsa populatia României. Sigur, nu e vorba numai de problemele economice. Oricum, nu numai asta conteaza, repeta el. Ci toate la un loc. Sistemul sanitar, asigurarea sociala, problemele învatamântului, saracia care cuprinde masele.
Tocmai în acest sens, deplângea destinul copiilor acestei tari, adica viitorul ei, detasând în acest context destinul dramatic al familiei sale, care sufera de probleme speciale, deloc în atentia politicii sociale. Dar, grabindu-se sa le subordoneze pe toate unei situatii generale, topindu-le astfel în soarta milioanelor de români.
Asadar, „sarmanul om“ nu a aparut ca o victima singulara, care-si deplânge soarta lui si a unei familii atinse de probleme singulare, care l-ar fi dus la disperare. Nu ca ele nu ar conta, nu l-ar marca. Dar el vede, merge mai departe. Dincolo de gardul gradinii sale. Este un om într-o lume în care criza si mai ales o politica descreierata macina vieti de copii, de batrâni, de adulti . O societate întreaga. El, Sobaru, fiind o parte a întregului. Sigur, cu o sensibilitate uluitoare si o constiinta aparte… Cuvântul lui, de la bun început, a fost o forma de solidarizare cu soarta întregii tari. Pentru ca este vorba de o tara întreaga, în întregul ei încercata. Aceasta iesire din limitele singularitatii, chiar ale unicitatii suferintelor, este rara azi, la noi.
În acest context, este sfâsietor de profunda realitatea la care trimite afirmatia unui om – care oricum traieste foarte modest, chiar cu lipsuri mari – cum ca „noi am putea trai si mai modest“, ca am putea suporta si alte reduceri, numai sa nu ni se mai anunte aceste restrictii la viata cu zâmbetul pe buze! Sa nu ni se mai anunte ce sacrificii trebuie sa facem, cu acel zâmbet pe buze, în spatele caruia se ascunde o incomensurabila indiferenta. Fara participarea, am putea spune rationala, la nenorocirea în care am ajuns. Cu raceala de mormânt spre care ne împing…
Domnul Sobaru viza aici lipsa de compasiune pentru soarta tarii, a populatiei. Cu alte cuvinte, a denuntat sfidarea afisata, nerusinata si, mai presus de toate, publica a celor din fruntea tarii… Simteai cum îndrazneala si bunul simt eroic al unui singur om îti sfichiuiesc spinarea.
Si, mai direct, mai mult, domnul Sobaru cerea respect. Respect cerea acest om, ca noi toti ceilalti, de la aceasta societate care, atât cultural cât si comportamental, parca a uitat pâna si aceast cuvânt: respect. Nu mai exista respect reciproc pe strada, în trafic, în locuri publice, în presa, în media, în general. si, mai presus de toate, în viata politica. În relatiile politice. În aceste conditii, ce sa mai vorbim de respect pentru cetatean, pentru „omul de rând“. Iar domnul Sobaru tocmai asta cerea, restaurarea respectului ca semn elementar al civilizatiei. Respect pentru persoana, pentru fiecare dintre noi, ca fiinte umane, pentru cetatenii care si-au ales conducatorii. Bine – prost, dar ei sunt cei care pun în fruntea tarii pe unii sau pe altii…
Acest om jignit personal, dar jignit si în numele cetatenilor tarii, cerea respect. La televiziunea din România. Ca o valoare democratica esentiala, spun eu, cutremurata. Aceasta cerinta suna cu atât mai întemeiata cu cât decaderea generala a fostului sistem, zis comunist, si implozia sa pâna la urma, suferea în ultima instanta tocmai de aceasta maladie sociala. În contextul lichidarii pâna si a slabelor valori democratice mostenite. Despre care doar se cuvânta…
A reveni la aceasta stare, a o repeta, face inutila, anihileaza, de fapt, actul din ‘89. În fond, ne întoarcem de unde am plecat… Asa ca îmi spune foarte mult aceasta observatie si aceasta cerinta formulata de domnul Sobaru. Pentru ca el dovedeste ca este printre putinii care au luat în serios democratia, valorile ei. Mai mult, el dovedeste ca le-a si interiorizat. Democratia, fara interiorizarea acestor valori, chiar si într-un cadru legislativ democratic, ramâne un val. Care acopera golul. Iarasi, forma fara fond.
Domnul Sobaru a dovedit ca stie sa se opuna tavalugului fortei atotcoplesitoare, chiar distrugatoare, impactului puterii si al banilor. La acest om, democratia a devenit mentalitate. Pentru ca despre mentalitati democratice este vorba. Care ne lipsesc… Mai ales acolo sus, în sferele puterii. Cu efecte nefaste asupra întregii societati. Se spune ca o rândunica nu aduce primavara. Este adevarat. Dar, oricum, este un semnal. Ne indica directia…
Acest om, nespus de trist, a vrut si chiar a dat un semnal. În disperare. De ce disperare? Pentru ca a raspuns plin de îndoieli la întrebarea daca spera ca semnalul lui va avea efect. Dureroase îndoieli, legate de starea poporului român, care este terminat, dupa el, de propria istorie si, mai ales, de cea prezenta. Cum ar spune si academicianul Florin Constantiniu.
Si nu este vorba numai de frica. Ce iarasi ne bântuie. Alt simptom al totalitarismelor.
Sigur, oamenilor, ne spune domnul Sobaru, iarasi le este frica. Cum sa nu-ti fie frica atunci când este vorba de somaj, de simpla supravietuire, spune el.
Dar când viata omului este înghesuita în strâmtul lui destin, atât de incert – certitudinea fiind numai raul, el devine mut. Când raul bate la usa progresiv. Toate acestea fac ca omul sa nu mai aiba reactii, dincolo de acesti pereti bolnavi. Coscoviti. Fara lumina perspectivei datatoare de viata. Fara caldura, inclusiv omeneasca
E vorba de atomizare. De izolarea fiecaruia dintre noi în micul lui univers bolnav. si îmbolnavit. Toate jucate si dejucate inclusiv de populisme ieftine, sociale si nationale. De diferite tipuri de demagogii, care mizeaza pe lipsa de informatie si cunoastere, de cultura a imensei majoritati.
Cu alte cuvinte, domnul Sobaru deplângea lipsa generala de solidaritate sociala în recunoasterea si apararea interesului comun. Al întregii societati. Fara de care apararea fiecaruia dintre noi nu este decât o himera. Se pare ca aici ne joaca renghiul si lectia istoriei, cea a democratiei, de la care aceasta natiune a lipsit aproape în întregime. Pentru ca si democratia se învata. Se reînvata si se apara, ca sa existe. Ca sa supravietuiasca. În practica de zi cu zi. În vâltoarea istoriei.
În fond, si solidaritatea – sociala si nationala – este o componenta a democratiei. si nu este vorba doar de simple vorbe, repetate cu nesat.
Solidaritatea se învata, cum se învata si respectul uman. Acestea sunt valori inter-individuale si sociale, generale, care asigura atmosfera unei societati, climatul, în primul rând politic. Solidaritate întru respectul valorilor. Al vietii. Valorile persoanei, ale grupurilor profesionale, generatiilor, ale limbii/limbilor, ale culturii/culturilor, ale gesturilor (de politete), etc. Într-un cuvânt, ale CELUILALT. Toate acestea la noi sunt într-un proces de devalorizare, daca nu de prabusire. Dovada ne sunt felul cum vorbim, mai ales cum vorbesc, cum se exprima mai marii tarii azi, si, mai presus de toate, felul în care actioneaza. Discretionar. În dispretul vietii.
Domnul Sobaru nu se simtea si nu se simte respectat. Nici macar într-ale suferintelor sale. Si ale celorlalti. Au disparut valorile, spune el. Suna tragic. Mai ales din gura unui om la care anihilarea sociala a dus la încercarea de autoanihilare. Cu alte cuvinte, domnul Sobaru a adus la ordinea zilei problema sensului vietii, dar deloc în termeni metafizici, ci existentiali. Dând, în schimb, sens propriului gest. Ca renuntare la viata. Care a fost golita de sens. Acuzând astfel societatea în care traieste si traim.
Limpede este gândirea aceluia a carui viata a fost tulburata pâna la refuz si atunci când vine vorba de conducatorii /conducatorul acestei tari. Este vorba de tipul foarte bun – foarte bun. Adica abil. În stare sa se descurce. În toate problemele si situatiile. De neclintit. Care iese din orice situatie… Într-un cuvânt, diabolic.
În „Omul fara calitati“, Musil vorbeste depre „realismul cinic“ al epocii sale.
În aceste convorbiri, cu sughituri si lacrimi chiar, domnul Sobaru denunta cinismul. Incomensurabilul cinism cu care este tratata si condusa o tara. Un popor. Bietii oameni ai acestei tari. Oricum, într-o situatie grea. Chiar de limita.
Se spune ca prietenul la greu se cunoaste. Sobaru spune ca oamenii politici, conducatorii unei tari la greu se cunosc. Nu numai ca nu varsa nici macar o lacrima pentru suferintele aceste tari, ale acestui popor, cu care nu se dovedesc solidari, dar îi trateaza cu cinism. Cu un cinism feroce. Dar si în afara oricarui realism… Ne sapa groapa.
Cine încearca sa umble la starea sanatatii mentale a domnului Sobaru, dupa aceasta convorbire la televiziune, trebuie sa retina ca rationamentele lui sunt sensibile, patrunse de o calda solidaritate fata de situatia, fata de suferinta unui popor întreg, pentru ca sensibilitatea lui pentru suferinta este acutizata rational, si ca este un om îmbolnavit de aceasta lume. Dar noi toti suntem atinsi. Pâna la maladie. Pâna la dezechilibru. Pâna la insomnii. Suntem insomniacii – iarasi „insomniacii veacului“ – ai tarii noastre. Si ea, bolnava.
A cauta solutii, azi, înseamna sa stii sa te bati pentru drepturile tale. Asta înseamna în primul rând sa le cunosti. Iar institutiile abilitate, sindicatele, organizatiile civile, ca si marile personalitati sa stie, sa poata, sa vrea sa dea sens cerintelor acestui popor umilit. Restaurând astfel psihologia, statura sociala si politica, morala si psihica a membrilor acestei societati. Ca persoane cu drepturi depline. Egale. Redând sensul vietii lor. Asa înteleg eu gestul-manifest al unui om ca toti oamenii. Care ar fi trebuit sa zguduie constiinta noastra a tuturor… Repet, independent de partide, de ideologii, de avere si pozitii politice. Pentru ca aceasta „întîmplare“, cazul Sobaru, este cazul României.
Si, mai presus de toate, cauza României.