Jeanne Kalogridis, Regina diavolului. Un roman despre Caterina de Medici, Traducere din englezã de Anca Dan, Humanitas Fiction, 2013, 472 p.
Deseori, istoria devine mult mai accesibilã când este absorbitã prin povestile din paginile de literaturã. Probabil pentru cã de aici lipseste senzatia cã primesti o lectie ori pentru cã locuitorii trecutului trec dincolo de schemele simplificatoare ale „faptului“ în sine. O astfel de carte, ce reînvie un personaj si o epocã pitoreascã este si romanul lui Jeanne Kalogridis, „Regina diavolului“, un roman despre inconfundabila Caterina de Medici. Femeie extrem de inteligentã si de cultã, mamã a trei regi ai Frantei, Caterina de Medici a rãmas una dintre cele mai controversate personalitãti istorice, figurã de tragedie, având mereu deasupra capului o legendã neagrã. Si asta, deoarece traditia popularã a vãzut în ea o femeie machiavelicã, nemiloasã si despoticã, iar pe de altã parte, istoricii s-au ferit mult timp sã dea verdicte (nu chiar întâmplãtor – în secolul al XVII-lea, de exemplu, acestia au desconsiderat familia de Valois, pentru a ridica si mai mult imaginea familiei de Bourbon care era la conducere), pãstrând aceastã imagine de monstru sângeros a Caterinei.
Actiunea romanului începe în 1556 cu imaginea unei femei lucide si puternice, confruntate cu moartea celor douã fetite gemene, o moarte prezisã, asa cum prezisã era si moartea lui Henric, sotul iubit. Autocaracterizarea îl avertizeazã pe cititor: „Sunt puternicã, am vointã si nu m-am temut niciodatã de durere. Sunt foarte perseverentã când caut rãspunsuri“. Covârsitã de viziuni sângeroase si obsedatã de ideea cã în propriile mâini stã salvarea sotului pe care îl vedea cerându-i ajutorul în cosmarurile sale, Caterina apeleazã disperatã la magicianul Ruggieri, fascinatã fiind de la prima întânire de privirea demonicã a acestuia. Femeia stie cã se aflã în mâinile celorlalti (regi, papã, rebeli), având în aceastã lume o pozitie prin definitie auxiliarã si îsi constientizeazã în fiecare moment rolul de monedã de schimb. Urâtã, nedoritã si înselatã, cu constiinta încãrcatã, îsi poartã prin viatã pata întunecatã de pe suflet si se refugiazã în magie si astrologie, din dragoste, însã, din dragoste pentru sot, pentru copii si pentru Franta. Doar cã alege sã-si punã dragostea nu sub protectia lui Dumnezeu, ci sub protectia diavolului.
Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva reginei, introspectia aducând cu sine farmecul unei interioritãti zbuciumate, nuantele forului interior constituind o sursã a demnitãtii morale, demnitate care nu trebuie confundatã cu perfectiunea. Viata interioarã a personajului face obiectul empatiei prietenoase a autoarei. Pe un fundal social dens, este proiectatã personalitatea puternicã a celei ce urma sã devinã regina Frantei, meritul scriitoarei fiind acela de a crea un personaj complex. Femeia se aflã în luptã nu doar cu cei din jur, ci si cu fatalitatea. Caterina este portretizatã, pe de o parte, ca înrãdãcinatã în epocã si în mediul ei, iar pe de altã parte este surprinsã în singurãtatea sa (înteleasã pe de-a-ntregul doar de magicianul Ruggieri, care o iubeste, legãtura dintre cei doi depãsind limitele rationalului, ale controlabilului) si în legãturile ei cu lumea de dincolo. Raportul dintre om si destin, limita puterii omului de a descifra semnele destinului devin obiect de reflectie. Autoarea îi conferã Caterinei o indiscutabilã superioritate axiologicã asupra bãrbatilor, în lumea cãrora continuã sã trãiascã cu stoicism. Nu evadeazã. Mai puternici decât ea sunt doar cei doi magi – Rugierri si Nostradamus.
Inteligenta îi permite Caterinei sã analizeze extrem de minutios persoanele din jurul sãu, astfel încât romanul cuprinde o întreagã galerie de portrete fizice si morale, subtile si expresive, trase în tuse puternice si precise. Plecând de la faptul cã regina a avut câteva întrevederi cu însusi Nostradamus, autoarea valorificã obsesia Caterinei de a se rãzboi cu destinul prin magie, cunoscutã fiind si voluptatea cu care aceasta urmãrea mersul astrelor si se proteja cu medalioane confectionate de magicieni. Astfel, o altã reusitã a romanului o reprezintã infuzia de magie neagrã si de astrologie care constituie partea cea mai consistentã a laturii fictionale si care întretine foarte bine misterul si suspansul.
În ciuda coeficientului ridicat de imaginatie implicatã, veridicitatea istoricã si socialã este foarte mare, societatea fiind curpinsã într-un tablou vast si pãtrunzãtor, în care sunt scoase la ivealã sfori din spatele cortinelor ce despãrteau familiile regale de restul populatiei. Printre rãzboaie civile si religioase, iubiri pãcãtoase, trãdãri de tot soiul, vãrsãri de sânge, ciumã, magie neagrã, boli, comploturi regale, uri nestinse si rãzbunãri cumplite, romanul se constituie într-un muzeu viu al acelor timpuri, timpuri ale unui fast ametitor, chit cã în spatele lui se ascunde multã mizerie omeneascã. În roman sunt si numeroase scene cu un erotism deloc retinut, unele dintre cele mai surprinzãtoare fiind descrierile unor momente din noaptea nuntilor mostenitorilor tronului, când regele este obligat prin lege sã asiste la consumarea cãsãtoriilor. Baluri, vesminte, interioare, suite regale, arta negocierilor, apartamente, nunti, înmormântãri, bucãtãrii, mese îmbelsugate, cearsafuri din mãtase de culoarea abanosului sau parfumul de portocal – evocã toate atmosfera si mentalitatea medievalã si reconstituie fizionomia istoricã a Monarhiei din Franta celei de-a doua jumãtãti a secolului al XVI-lea, creând un tablou autentic al institutiilor si al moravurilor.
Fictiune istorico-fantasticã, roman de moravuri si de atmosferã de epocã, dramã psihologicã, „Regina diavolului“ este un roman care se poate citi pe mai multe paliere, Jean Kalogridis reusind, fãrã a aluneca în descrieri inutile sau în divagatii explicative, sã îmbine adevãrul istoric cu plãsmuirea învãluitã si în aburii magiei. Se citeste cu plãcere, cãci este un roman viu – atrãgând prin narativizarea alertã, tonul prietenos si suspansul foarte bine dozat.