Uneori, Romania pare sa fie o tara europeana numai atunci cand vine vorba despre problemele continentului. In acest moment, de exemplu, parem sa fim foarte bine „integrati“, in ce priveste dimensiunile crizei economice. O recenta participare la conferinta anuala a Retelei Organizatiilor Muzeelor Europene (NEMO)1, care a avut loc la Copenhaga, m-a convins, inca o data, de acest lucru. Probabil ca cel mai prizat panel a fost cel referitor la efectele crizei asupra muzeelor europene.
Nu mi-a fost dat sa aud ca ar exista vreo tara neatinsa de criza. In Grecia, de pilda, bugetele muzeelor din subordinea Ministerului Culturii (Grecia fiind o tara mult mai centralizata decat Romania, in aceasta privinta, muzeele de stat2 sunt foarte multe!) au fost taiate cu 20 la suta. Procentele difera nesemnificativ, de la tara la tara, din Spania pana in Ungaria. Letonia pare afectata in cea mai mare masura, aici luandu-se decizia reducerii bugetelor muzeelor de stat cu 46%! N-as zice ca o tara precum Regatul Unit sta cu mult mai bine. Diverse institutii care finantau proiecte culturale ale institutiilor publice, dar si ale sectorului independent, au fost desfiintate sau „emasculate“ financiar, astfel incat muzeele si organizatiile care sprijina promovarea si protejarea patrimoniului cultural au fost afectate implicit. Nu mai putin de 100 de organizatii neguvernamentale din domeniul culturii au trecut in nefiinta, de la inceputul crizei, deoarece principala lor sursa de finantare era tot bugetul public, de la care solicitau fonduri, pentru a-si derula proiectele. Mai mult, fara sa indrazneasca sa se atinga de principiul „sfant“ al accesului gratuit la muzeele publice, guvernul conservator, reducand subventiile marilor muzee britanice, incearca sa ii impinga pe manageri sa pretinda reintroducerea taxei de acces la muzeu, fara ca guvernul sa o impuna explicit! Nici situatia din tara gazda nu e foarte fericita. Efectul pervers al unei decizii de desfiintare a mai multor „comune“ (in 2007, din cele 270 de municipalitati, numite, generic, comune, au ramas doar 98) a facut ca noile consilii comunale sa decida unificarea muzeelor din subordinea lor, pe criterii tematice; concret, in cazurile unde existau cate doua-trei muzee de arta, de exemplu, in aceeasi comuna, a fost creata o noua institutie, care le-a inglobat pe cele preexistente. Este adevarat ca nastrusnicii de genul unificarii unui muzeu de arta cu unul de arheologie, cum s-a intamplat la Constanta, nu au fost inregistrate in Danemarca.
Si, pentru ca am adus vorba de tara noastra, este usor sa remarc faptul ca nici muzeele romanesti nu o duc mai bine. Dupa ce unele dintre ele au fost „unificate“, pentru a permite administratiilor locale sa isi pastreze functionarii de prin consiliile judetene si primarii, dupa ce bugetele au fost taiate cu 20%, iar salariile cu 25%, dupa ce valul de concedieri a atins si institutiile din grija Ministerului Culturii, tot ce putem spune este ca, in sfarsit, ne simtim integrati in Europa. Din pacate, se pare, asa cum am spus, ca integrarea de care avem parte functioneaza, mai degraba, atunci cand vorbim de dificultati. Altfel, muzeele occidentale, cel putin, par destul de hotarate sa snobeze criza si sa isi vada de treaba. Este probabil, singura solutie rationala pe care o putem adopta, cu totii, francezi sau romani, spanioli sau danezi. Totusi, comparatiile nu ne favorizeaza nici in aceasta privinta, si aici nu este vorba doar despre ceea ce fac sau nu fac muzeele, ci despre atitudinea pe care societatea, in ansamblul sau, o are fata de muzee, fata de patrimoniul cultural, fata de cultura, in general.
Prima pagina a prestigiosului „International Herald Tribune“ (amintesc, pentru orice eventualitate, ca ziarul este editia „mondiala“ a lui New York Times, dedicata, asadar, unui public, preponderent, european, de fapt) din 25 septembrie are, intr-un colt, o mica fotografie a fratilor Miliband, concurenti la functia de presedinte al Partidului Laburist (inainte de victoria surprinzatoare a lui Ed). Imaginea care ocupa, insa, un sfert de pagina si care este asezata imediat sub frontispiciu este una dintr-un muzeu si este rezervata unei alte concurente, de data aceasta, culturale, dintre Muzeul Orsay, care organizeaza, la Grand Palais, cea mai mare expozitie Claude Monet din ultimele cateva decenii, in Franta, si Muzeul Marmottan Monet, detinatorul celei mai mari colectii din creatia pictorului, si care a luat decizia de a o expune, integral, pentru prima oara, intre
7 octombrie 2010 si 20 februarie 2011, in vreme ce expozitia din Galeriile Nationale de la Grand Palais, la care au contribuit cu imprumuturi muzeale peste 70 de muzee din intreaga lume, a fost, deja, vernisata la 22 septembrie si va ramane deschisa pana la 24 ianuarie 2011. Cele doua evenimente nu sunt conexate, muzeul Marmottan dorind, pur si simplu, sa concureze Muzeul Orsay si refuzand, chiar, sa imprumute celebra panza „Impression, Soleil levant“, al carei titlu a stat la baza numelui acordat impresionismului. Cu alte cuvinte, de pe urma concurentei dintre doua muzee are de castigat, imens, publicul, care va avea, pentru prima oara in istorie, practic, intreaga creatie a lui Monet, la dispozitia sa, la Paris, chiar daca in doua cladiri diferite. Asadar, un eveniment! Dar va imaginati, cumva, ca ar fi multe cotidiane romanesti gata sa renunte la fotografia de pe prima pagina dedicata fie vreunui politician local, fie vreunei dive de Obor, pentru a-i face loc unui eveniment muzeal? Cam asta e diferenta intre „noi“ si „ei“, si poate, de aceea, criza din muzeele romanesti pare mai dureroasa decat cea de aiurea, din Europa, pentru ca nu este vorba doar despre o pasagera criza institutionala, ci despre o profunda criza a societatii!
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 294