La modul cel mai primitiv, actul autoexaminarii este ceea ce ne defineste, ca oameni, scrie Jane Shilling în „The New Statesman“. Totusi, maxima lui Socrate, „o viata neexaminata nu merita traita“, ar putea sa para una extrem de elitista. Cea mai mare parte a omenirii a fost, de-a lungul istoriei, prea ocupata sa se lupte pentru supravietuire, pentru a se putea angaja în analize filosofice interminabile. Daca o viata examinata e una în care are loc o reflectie asupra sinelui dincolo de pragul minimal, atunci cea mai mare parte a oamenilor sunt niste bestii ignorante.
Într-o vreme si într-un loc în care educatia si timpul liber sunt apanajul unei minoritati privilegiate, acesta este un argument convingator. Totusi, în ziua de astazi, oricine are acces la Internet (ceea ce e valabil pentru un numar mare de oameni, chiar si din rândurile celor mai saraci locuitori ai planetei) poate sa se dedea unor acte publice de autoexaminare atunci când scrie, clandestin, pe un blog dintr-o tara aflata sub dominatia unui regim tiranic, sau când cere compatimire pe Facebook pentru ceea ce, cândva, ar fi putut sa fie o anxietate sau o suferinta prea intime pentru a fi dezvaluite în fata oricui altcuiva, în afara de prietenii cei mai apropiati, sau când posteaza update-uri pe Tweeter despre toate modificarile starii lor de spirit. Autoexaminarea a devenit una dintre cele mai democratice activitati, între toate activitatile.
Nu acelasi lucru se poate spune, totusi, despre psihanaliza. Lasând la o parte serviciile pro bono, imaginea ei ramâne aceea a unei terapii disponibile în special oamenilor cu resurse bogate de timp si de bani: un leac pentru nefericire care seamana cu un hobby de lux – unul ce necesita, totusi, un grad neobisnuit de implicare emotionala si intelectuala. Shilling porneste de la o carte semnata de unul dintre cei mai cunoscuti psihanalisti britanici, Stephen Grosz, profesor la University College, din Londra; volumul lui Grosz, intitulat „The Examined Life“, cuprinde studii de caz adunate în peste 25 de ani de experienta terapeutica. Cartea lui Grosz revine, iar si iar, la întrebarea „la ce e buna psihoterapia“? Raspunsul la aceasta întrebare poate fi foarte diferit, în ziua de astazi, de cel pe care l-am fi dat pe vremea lui Freud – sau chiar în urma cu un deceniu.
„Cea mai mare parte a teoriei psihanalitice e, în prezent, o varianta contemporana a cartilor de bune maniere“, scria cu zece ani în urma un alt psihoterapeut celebru, Adam Phillips. Afirmatia lui Phillips poate fi luata mai degraba ca o profetie – tinând cont de dezvoltarea ulterioara a ceea ce am putea numi „pishanaliza simplificata“ – diluarea intensitatii ermetice si private a terapiei individuale în mai atragatoarea si mai populara fuziune dintre literatura motivationala si divertisment. Printre exemplele acestei tendinte se numara „Scoala vietii“, a filosofului Alain de Botton, care ofera, pe lânga alte oportunitati de autoexaminare, o consultatie cu un „psihoterapeut de performanta“ pentru numai 100 de dolari. Totusi, cartile de bune maniere, desi sunt dispretuite de cei care cred ca deja stiu foarte bine cum sa se poarte, pot aduce o încredere si liniste considerabile celor care cred ca nu stiu chiar totul despre acest subiect.