Carmen Firan, Sertarul cu albine, Editura e.Literatura, 2013
„Sertarul cu albine“ nu este o carte, este o autobiografie pentru biroul de emigrari in Utopia, un fel de scrisoare sfâsietoare din metropola lumii (vezi New York-ul, in care autoarea s-a mutat cu arme si bagaje in 2002), o scrisoare catre cei care au avut curajul sa ramâna in cea mai trista tara de pe pamânt: „in metroul de Queens la orele diminetii / toate rasele pamântului / isi balanganesc adormite capul / la fel de triste ca locul de unde vin / la coltul strazii noastre rusii / vând salam unguresc, polonezi si borsec / timpul impietreste intr-o frizerie / cu poze din anii ’50“.
Problema e ca singuratatea se invata greu si ca, oricâti semeni de-ai nostri ar trai in jurul nostru, suntem din ce in ce mai singuri: „cel mai greu e sa inveti / sa traiesti singur, / sa pui sub coaja de copac / trupul unui nou-nascut / si din el sa creasca un alt copac, / sa iti seduci timpul / ca pe un amant capricios / care te va trada cu vârsta altei femei, / cu imaginea tatalui / coborâta pe chipul unui barbat / si el la fel de neinduplecat“.
De fapt, Carmen Firan a scris o carte despre singuratate si iubire, un fel de scenariu de film in care coautor este Fellini, un scenariu neorealist pâna peste cap: „acum când ochii mei nu mai au putere / pot sa iti vorbeasca in sfârsit / despre umilinta si decadere / n-ar fi putreziciune cât e ruina / ce-a mai ramas de trait / cuvintele nu sunt nici ele / decât sunete stâlcite / intr-un fel de limba straina / si frigul e casa unde invat sa tac / lasând impresia intelepciunii“.
Carmen Firan profeseaza o iubire imposibila, ea este chiar profesoara la o catedra universitara de iubire imposibila: „niciodata nu te-am iubit mai mult / decât in iarna aceasta / când am incetat sa te iubesc sau sunt doar eu / tu faci exercitii de indepartare / ca si cum nu mereu / am trai / cu foame ucigatoare / faci sa pluteasca / vapoare arse / pe trupul meu / doar umbra umblatoare / si tot nu esti / ceaiul se invârteste / singur / in cesti“.
Iubirea autoarei se preda intr-un curs tragic, la care auditoriul a parasit de mult sala: „am ezitat intre minciuna si morala / intre destin si istorie / nu stiam ce sa spun / ma atragea vina fatala / iti mai spun / iubita inadins am tradat, aveam nevoie de tragedii / cum sa descriu credibil / un pacat“.
Una dintre cele mai frumoase poezii ale cartii este „Cum sunt“, unde robotizarea si abrutizarea, tristetea si amintirile se topesc intr-un melanj infernal in care sufletul piere treptat si eroina isi uita rolul si se scuza ca este: „odata stiam ce mai fac / acum aflu de la o zi la alta cum sunt: / bine, multumesc, dar dumneavoastra? / ruda indepartata cu toate casieritele negrese, / cu toti gimnastii din cartierul chinezesc, / cu numere de cod, de carduri, Pin-pam, / mai apas un buton / spun glume robotilor de telefon / vizibil induiosata de vocea lor voalata / de stewardesa obosita / care ma roaga sa mai astept…“
In carnavalul grotesc in care traieste, in care prea-binele oboseste, ca si lipsa dusmanilor, cum sa ai dusmani acolo, de unde, dusmanii sunt dar in limba româna si astfel un glont de iarba este binevenit: „acum atâtea ceremonii, / aniversari, colocvii / si eroi pe cap de locuitor / atâtea zile oficiale / iesite din ecranul televizorului / ca degetele prea groase prin manusi de dantela / In lipsa de dusmani ne avem / pe noi / in absenta diavolului / unii isi pun coroane de carton / si topaie pe masa de bucurie / ca vina e mereu in alta parte…“
Retraind mitul lui Ahile, Carmen Firan isi deapana viata intr-o tara in care fericirea ingrasa si scrie poezii la doua mâini: „aici mi se spune sa scriu mai scurt / si sa ma indragostesc mai des, / in lumea asta fara colesterol / nu poti rezista neindragostit / fericirea ingrasa, nefericirea ingrasa / strazile sunt numerotate / si toate asistentele medicale sunt grase / pentru confortul tau / scriu poezii la doua mâini / in aroma de stridii / aud cum inca o sabie / mi se rasuceste in calcâi“.
Intr-o lume lipsita de dragoste, asa cum nu este in Orient, de pilda, oamenii sunt pasari zburând paralel, de o frumusete stranie, privindu-se confortabil dar neatingându-se niciodata, asemenea liniilor paralele: „marea ofteaza ca o femeie / si eu aud respiratia / unui barbat haituit / din ochi tâsnesc doi pescarusi / si zboara paralel / pe deasupra apei / ca oamenii / in lipsa dragostei“.
O poezie care este si cheia cu care se intra in casa iluziilor pierdute este „Petreceri moderne“, unde definitia invitatilor la petrecere e de neuitat : „suntem masura erorii si aproximatia fricii:incerc sa ma apropii de cei din jur / sa fiu amabila cu strainii, / mai familiara cu cei intâlniti / pentru prima si ultima oara / ii intreb ce le mai fac copiii / fara sa stiu daca au sau nu copii / le transmit salutari sotiilor / de care au divortat de mult / zâmbesc, aprob si ma rostogolesc / ca un bob de mazare pe o tava de argint / suntem masura erorii si aproximatia fricii / albine bâzâind in sertar / dupa o gura de aer“.
Poezia „Când nu ne mai iubim“ poate fi inscriptia pe frontonul templului de cuvinte ridicat de Carmen Firan si ea imi aminteste versurile unei cantonete celebre, „acqua di mare a diventa sale“, asa se spune acolo, ca marea a devenit sarata de când nu ne mai iubim: „când nu ne mai iubim / obiectele isi reiau forma / aripile intra la loc in umeri / si cerul se intoarce de unde a venit / nu mai pluteste nimeni / si nu mai zboara nimic / stam fata in fata / si chiar putem auzi / moartea / ca pe o harmalaie asurzitoare“.
O carte memorabila, care redefineste meseria de poet, intr-o metropolã a lumii in care nu se poate muri decât de tristete.