Pentru a raspunde la întrebarea din titlu voi face un necesar excurs electoralo-teoretic. La sfârsitul anilor ’60, Stein Rokkan si Martin Lipset au oferit explicatia cea mai coerenta si cea mai riguroasa privind geneza sistemului de partide si a multipartidismului din Europa de Vest. În viziunea acestora, sistemul de clivaje pe care l-a cunoscut Europa la sfârsitul anilor ’60 ramâne identic cu cel care s-a stabilit în urma generalizarii votului universal, dupa Primul Razboi Mondial. Cele patru clivaje fundamentale au fost generate de doua revolutii, cea nationala si cea industriala.
Revolutia nationala impune doua tipuri de clivaje, unul pe axa teritoriala (centru vs. periferie) si un altul pe axa functionala (stat vs. biserica). Revolutia industriala produce alte doua clivaje. Un prim clivaj îi opune pe proprietari muncitorilor (axa functionala), iar al doilea se refera la opozitia dintre urban si rural (axa teritoriala) (1). Clivajul proprietari vs. muncitori sau, folosind termenii lui Rokkan si Lipset, distinctia dintre proprietari si angajatori, pe de o parte, si muncitori si salariati, pe de alta parte, se transpune în termeni politici în diviziunea dreapta/stânga sau liberalismul în contrapondere cu social-democratia. Acest clivaj a fost foarte clar reflectat în comportamentul electoral al cetatenilor cu drept de vot din Vestul Europei.
Spre exemplu, André Siegfried (un fel de parinte al geografiei electorale), studiind regiunea Ardèche în timpul celei de-a Treia Republici (1841-1940), a interpretat modelele de vot prin prisma organizarii spatiale a societatii, ce rezida în structura diferita a mediului geografic, descoperind ca arealele care preferau partidele de stânga în anul 1871 se comportau asemanator si în 1936, separând 31 de regiuni, 17 cu preferinte de stânga si 11 de dreapta. Doar în trei asemenea spatii tipul de vot suferea modificari importante în cadrul unei lungi perioade de timp.
Hartile electorale din Marea Britanie spun acelasi lucru: zona industriala Manchester – Liverpool este una a stângii (mereu aici hartile vor avea o cromatica rosie), în timp ce inner London a fost si este un bazin electoral pentru Tory. Asa au stat lucrurile pentru multa vreme (2). De ceva timp încoace, s-au petrecut anumite schimbari fundamentale. Ceea ce s-a observat a fost o diluare a clivajelor politice si electorale amintite mai sus, asa încât ceea ce era evident înainte vreme nu mai este clar conturat acum. Falia stânga/dreapta nu mai este una asa de evidenta, ceea ce se traduce prin faptul ca, daca acum 40 de ani era foarte greu pentru partidele liberale sa câstige voturi din zonele industriale, asta se întâmpla mult mai usor acum, si acest lucru este valabil si pentru partidele social-democrate din Vestul Europei. Asadar, balansul electoral dinspre o directie spre alta se face pe o plaja electorala mult mai larga. S-a scris extrem de mult pe aceasta tema, întrebarea care se pune este de ce s-a ajuns la o asemenea stare de fapt. Au fost în stare de-reglementarile pietelor financiare care s-au produs acum 30 de ani sa o induca? Sau mai degraba este vorba despre anumite clisee împamântenite în gândirea electorala occidentala? Prin urmare, ar putea fi responsabil ultra-liberalismul de data recenta de o asemenea disparitate a clivajului muncitori vs. proprietari?
Pornind de la prezenta din ce în ce mai scazuta la vot din ultima vreme, J. K. Galbraith face unele consideratii extrem de radicale. Analizând societatea contemporana americana, Galbraith (3) a identificat doua tipuri de comunitati ce locuiesc în aceeasi tara, dar care au experienta unor niveluri diferite de trai, consecinta logica a economiei de piata. Una dintre comunitati îi cuprinde pe acei beneficiari ai capitalismului de piata, viata acestora fiind confortabila, cu un standard de locuire în permanenta crestere; în consecinta, acesti oameni sunt preocupati de mentinere actualei stari de fapt (status quo). De cealalta parte, o categorie foarte larga îi include pe acei pierzatori ai economiei de piata. Acestia sunt proletari, saraci si deposedati.
Cum partidele cauta sa obtina cât mai multe voturi pentru a câstiga alegerile, ele vor fi atente la opinia celor influenti, prin urmare politicile adoptate vor fi în conformitate cu aspiratiile claselor înstarite: taxe mici si limitarea cheltuielilor publice (inclusiv reducerea salariilor). În acest fel se neglijeaza interesele paturilor sarace, iar drept consecinta participarea la vot va fi diferita pe cele doua compartimente ale claselor sociale suprapuse, asa încât aceasta participare va fi în continua scadere, în special printre clasele de jos ale societatii. Mai mult, politicile implementate de partide vor avea în centru clasele înstarite, marginalizându-se problema celor defavorizati din punct de vedere economic: „Iata într-o forma extrem de concisa dialectica politica moderna. E vorba despre o competitie inegala: cei bogati si prosperi au bani si influenteaza. Si voteaza. Cei cu grija zilei de mâine si cei saraci sunt în numar mare, dar multi dintre ei, din pacate, nu voteaza. Exista democratie, dar nu în mica masura este o democratie a celor bogati“ (4). În acest punct al demonstratiei, scaderea prezentei la vot devine o chestiune de nereprezentativitate politica (5). Prin urmare, atenuarea clivajului muncitori/proprietari sau, pe scurt, liberalism versus social-democratie se produce pe fondul aparitiei unui singur partid care intra în schema sferelor puterii: partidul celor înstariti (cu numeroase nuante specifice, în functie de cultura fiecarei tari). Acest fapt apare concomitent cu scaderea importanta a prezentei la vot, prezenta asociata cu dezinteresul electoratului în fata asemanarilor dintre platformele electorale ale partidelor prezente în competitia electorala si care, în mod vadit, nu-i vizeaza pe cei multi. Despre aceste aspecte privind aparitia partidului unic în spatiul american au scris si N. Chomsky sau J. Dewey (atâta vreme cât feudalismul industrial nu este înlocuit de o democratie industriala, politica va ramâne doar o umbra aruncata de marile corporatii asupra societatii).
Sa introducem acum în schema si spatiul românesc. Cu referinta stricta la spatiul autohton, mai multi autori au propus diferite grile de interpretare în ceea ce priveste clivajele politice. Jean Michel De Waele considera ca, facându-se abstractie de faptul ca majoritatea formatiunilor politice au un electorat mixt din punct de vedere social, trei din cele patru clivaje clasice ale lui Rokkan si Lipset se regasesc fara dificultate în tarile din Europa Centrala si de Est (asadar si în România). Este vorba despre clivajele urban vs. rural, centru vs. periferie si stat vs. biserica. La acestea De Waele mai adauga alte trei clivaje generate de revolutia internationala:
– maximalist vs. minimalist (clivajul ar opune sustinatorii reformelor economice rapide celor favorabili abordarii graduale în ceea ce priveste ritmul reformator). În România, Partidul Democrat (PD, ulterior PDL) si Partidul National Liberal (PNL) ar corespunde versantului maximalist al clivajului, axa minimalista fiind reprezentata de Partidul Democratiei Sociale din România (PDSR, ulterior PSD);
– autoritar vs. democratic, un clivaj ce ar corespunde cumularii conflictului cultural si istoric dintre traditionalisti si occidentalisti;
– comunist vs. anticomunist cuprinde, pe de o parte, partidele care se revendica din miscarea de disidenta (opozantii regimurilor comuniste), iar, pe de alta parte, formatiunile mostenitoare ale structurilor regimului precedent .
D.-L. Seiler nu extinde modelul rokkanian la Europa orientala (estica) din motive care tin de cultura si istoria sud-estului european. Doua elemente sunt decisive în acest sens: i) revolutia industriala s-a desfasurat în spatiul est-european sub tutela puterii comuniste si ii) lipsa unei democratii reprezentative înainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial. În consecinta, crede Seiler, revolutia internationala de la sfârsitul epocii comuniste este cea care scindeaza partizan societatile din Europa estica. Pentru România, ca parte a Europei de Sud-Est, Seiler gaseste potrivit clivajul neocomunisti vs. democrati, clivaj care se intersecteaza cu un altul, centru vs. Periferie, caracteristic doar Transilvaniei.
Din punct de vedere empiric, ceea ce teoretiza în primii ani ai secolului XXI D.-L. Seiler prezinta coerenta. Asa încât, daca la primele alegeri postcomuniste se putea identifica cu usurinta un oarecare clivaj între cei numiti minimalisti (si neocomunisti) si maximalisti (sau anticomunisti, prin urmare liberali), ulterior, odata cu esecul Conventiei Democrate Române, delimitarile ideologice au devenit caduce. FSN-ului minimalist, larg reprezentat în Muntenia (exceptie Bucurestiul si Prahova), Oltenia si Moldova, i se opuneau PNL-ul si PNTCD-ul maximaliste (spun minimalist si maximalist în functie de treptele vizate ale reformei economice, prin urmare minimalistii ar fi cei cu economia de stat, maximalistii ar fi cei care îsi doresc accelerarea reformei) si cu forta electorala în Transilvania si Banat. Pe atunci, cei din centrul si vestul tarii erau asociati cu purtatorii stindardului modernitatii economice, cei din sud si din est fiind categorisiti ca jalnicii colectivisti, cu reflexe etatiste capatate în comunismul ce le-a fost si mama, si tata. Dar a venit guvernarea CDR-ului (la pachet cu antemergatorii democrat-liberalilor de azi, USD-ul socialist de ieri) si tot acest schelet imaginar s-a prabusit. Am vazut apoi cum modernii din centru si vest s-au repezit catre partidul salvator (PRM-ul le-a anihilat, la momentul electoral 2000, alegatorilor din Ardeal si din Banat reflexele liberale).
De la acel scrutin (anul 2000), apele s-au separat vizibil. Au preluat stafeta trei partide: PSD, PDL si PNL (folosesc denominatia partizana de azi). Diferentele doctrinare dintre acestea s-au evaporat (daca existasera vreodata), asa încât am ajuns sa vedem cum unele privatizari au fost facute de intitulatii social-democrati – privatizarea Petrom si cea a Sidex Galati (premierul din perioada 2000-2004, un social-democrat, dupa cum se recomanda domnia sa, luase hotarârea clara, impozit unic de 16%; guvernele care i-au succedat i-au îndeplinit dorinta, retezata de mentorul partidului de la acea vreme, fostul prim-secretar de la Iasi) –, iar unele masuri populare au fost initiate de liberali (PNL), cum ar fi marirea salariilor pentru aparatul bugetar, marirea pensiilor sau supradimensionarea administrativ-birocratica.
PD-ul socialist s-a asociat si el derutei ideologice, si-a adaugat particula liberal (a devenit PDL) si a început sa interpreteze reformele dupa partitura FMI. Dat fiind acest amalgam indescifrabil, electoratul românesc a dat, si el, semne de incoerenta. În primul rând, au aparut comportamentele de vot haotice de la un ciclu electoral la altul, asa încât un partid care câstiga concludent într-o anumita localitate îsi vedea pierdute majoritatea voturilor peste patru ani. Exemplele sunt cu miile, abunda în întregul spatiu românesc (un comportament electoral specific tarilor cu democratii periferice, Ghana si India putând fi oferite ca exemplu). Pentru conservarea voturilor dintr-un bazin electoral s-a revenit la practicile interbelice: clientelismul electoral (pagini precise despre coruptia electorala dintre cele doua razboaie mondiale a scris Matei Dogan). Asa încât s-au constituit feudele electorale (sunt bine stiute, în fiecare regiune a tarii), acestea fiind usor identificabile urmarind procentele electorale ale celor trei partide amintite (vom vedea scoruri de peste 80%, sau chiar mai mult, într-o anumita localitate pentru un partid sau altul).
Am ajuns, astfel, sa vedem liberalii (PNL) larg reprezentati în localitati rurale din judete sarace precum Giurgiu, Teleorman sau Tulcea (trebuie sa recunoastem, avem de-a face cu o anomalie, nu despre delimitari ideologice este vorba aici!). Acum trebuie sa admitem ca dintre cele trei partide, PNL-ul este cel mai firav la capitolul retele clientelare (de asta este mereu pe locul trei), forta financiara a acestora nefiind comparabila cu cea a PSD-ului si PDL-ului. Prin urmare, apele s-au amestecat, „modernistii“ liberali se ascund si voteaza prin varii catune atinse de saracie (cercetati, de curiozitate, rezultatele electorale), iar social-democratii pot câstiga voturi în orase mari si relativ prospere (sa ne gândim doar la cazul orasului Constanta; si nu e singurul exemplu!). Distinctia nu este data de doctrina, mai degraba sfânta punga cu daruri si salvatoarea galeata sunt în stare sa impuna comportamente de vot.
Concomitent cu disiparea electorala se produce scaderea prezentei la vot, un fenomen sincron cu cel din spatiul occidental. S-a ajuns la o prezenta la vot sub 40%, una extrem de mica, ce ar trebui sa puna semne de întrebare întregii clase politice. Prezenta slaba la urne la alegerile generale din 2008 l-a facut pe John Gledhill sa afirme ca numarul redus al cetatenilor care voteaza nu trebuie sa fie un semn îngrijorator, întrucât „participarea redusa la vot este un produs normal, desi regretabil, al democratiilor avansate, iar din moment ce România este astazi o democratie avansata, si ea trebuie sa faca fata acestei maladii a maturitatii“ (6). Cum se poate explica aceasta participare minora la urne în democratiile consolidate? Explicatia autorului mentionat este una des amintita, cum „ca alegatorii cu experienta ai democratiilor avansate înteleg ca este destul de putin probabil ca votul individual sa influenteze rezultatul final, un singur vot este pâna la urma doar o picatura într-un imens ocean electoral“, mai mult, „din moment ce nu exista un beneficiu direct, imediat de pe urma procesului electoral, multi cetateni prefera mai degraba sa mearga într-un bar sau la plimbare într-un parc, decât în cabina de vot“ (7). O demonstratie extrem de prozaica si fara vreo logica anume (nu intru acum în detaliile „Teoriei economice a democratiei“ a lui A. Downs). A considera participarea redusa la vot de la alegerile generale din 2008 ca un semn al maturizarii democratiei românesti, ei bine, iata un aspect al politicii românesti la care nimeni nu s-a gândit, doar latura hazlie putând fi retinuta dintr-o asemenea asertiune.
Problema este ca la vot absenteaza în mare masura tocmai electoratul urban (mai prosper economic si mai educat, adica tocmai acei oameni care ar trebui sa voteze partide liberale) si vin cei ce dispun de un capital (financiar si cultural) precar – cei din lumea rurala. Motivatia principala trebuie cautata în acele stimulente financiare si materiale pe care oamenii saraci le primesc cu bratele deschise. Asta le-a ramas de câstigat de pe urma mecanismelor democratice imaginate de partidele postcomuniste.
Dupa tot acest periplu sinuos, dar necesar, voi termina abrupt, întrebarea din titlu ramânând valabila: liberali? Care liberali?
Articol aparut si pe platforma Criticatac