Caragiale fata cu reactiunea

La o întrebare hamletiana – daca n-ar fi doar retorica – raspunde negativ Nicolae Manolescu în România literara: „Avea Caragiale constiinta artistica?“ Si, ca s-o faca si mai provocatoare, anticipeaza reactiunea „iubitorilor“ lui Caragiale: „Întrebarea îi va nedumeri, daca nu cumva îi va nemultumi pe numerosi iubitori ai lui Caragiale. Replica lor e usor de anticipat: tocmai Caragiale, care stapânea la perfectie, atât limba, cât si arta literara, sa nu aiba constiinta artistica?“ Raspunsul criticului, usor de anticipat, este urmatorul: „Ei bine, eu cred ca nu avea!“ E, desigur, dreptul lui sa puna în discutie „caracterul constient al demersului sau (al lui Caragiale – n.n.) artistic“. „Descopera, în continuare «câteva lucruri nelinistitoare când citim marturisirile scriitorului cu privire la literatura.» Care ar fi aceste lucruri nelinistitoare? Marturisirile lui Caragiale cu privire la literatura «oscileaza» între apologia clasicismului si respingerea hotarâta a romantismului: comediograful se declara un „antiromantic ireductibil“. Criticul îl surprinde însa pe Caragiale într-un soi de flagrant delict: una spune (declara) si alta face (scrie). Spune (marturiseste!) ca este antiromantic ireductibil dar, în 1879, anul „Noptii furtunoase“, Caragiale, observa sagacele critic, „traduce o tragedie în cinci acte si în versuri a unui minor scriitor francez“, piesa „de un romantism flamboaiant“ care „pacatuieste si printr-o lipsa flagranta de realism: cu inima strapunsa de o sageata, comandantul roman le tine soldatilor un superb discurs de îmbarbatare“! Piesa tradusa se numeste „Roma învinsa“, si, fapt capital în argumentatia criticului, e datata din anul „Noptii furtunoase“: „precaritatea constiintei artistice a scriitorului este aceea care pare mai degraba responsabila de simultaneitatea celor doua piese de teatru, concepute în maniere ireconciliabile“ („romantism flamboaiant“ si „flagranta lipsa de realism“ versus „clasicism“ si satira de moravuri…). Caragiale, nesigur si tatonant, constata criticul, scrie la doua mâini în acelasi timp lucruri total diferite si valoric antinomice: cu una comite o puternica satira (comedie) de tip clasic si realist, cu alta, „Roma învinsa“, bombastica, flamboaianta si nerealista! Delictul flagrant indicând „precaritatea“ constiintei artistice a lui Caragiale continua: „Farsa «O soacra» e din 1894, un deceniu dupa «Scrisoarea pierduta», si e atât de jenanta artistic – constata criticul – încât autorul a pretins ca ar fi scris-o în 1876. Ca sa nu mai spun ca, în 1899, când «Momentele» sunt aproape în întregime gata, Caragiale e autorul unui montaj festiv pentru spectacolul alegoric intitulat «100 de ani. Revista istorica nationala a secolului XIX în 10 ilustratiuni»“, alegorie patriotica si nationala excelenta pentru „Cântarea României“ de peste aproape o suta de ani! Si, ca sa-l înfunde si mai tare pe „sovaielnicul“ si „tatonantul“ autor al ireconciliabilelor „Noaptea furtunoasa“ si „Roma învinsa“ ori „Scrisoarea pierduta“ cu „O soacra“, criticul noteaza ca: „Acest gen de divertisment nu e strain de conceptia lui Caragiale despre teatru. Caragiale era de parere ca lumea merge la teatru ca sa se distreze. Drept care, cât a fost, din fericire, scurt timp, director la National, a promovat numai piese usoare, farse facile, pe placul publicului larg, precum «O soacra»“. Bietul Caragiale! Autodidact, „asupra pieselor sale nu s-a exercitat niciodata influenta unor mari dramaturgi din trecut, fie clasici, fie romantici, spre a nu vorbi de un Shakespeare“. Noroc cu prietenul lui Caragiale, M. Eminescu, pe care marele Will l-a inspirat în proiectul dramatizarii istoriei românilor… În realitate, si într-un spirit extrem de realist, Caragiale si-a facut „jocul“. Si l-a facut pe seama precaritatii constiintei artistice a publicului epocii sale. Mai toate argumentele criticului pot fi cu usurinta întoarse în favoarea spiritului critic si realist si a constiintei artistice ale lui Caragiale. Fata cu reactiunea „boborului“ vremii sale, Caragiale a reactionat corect. A tradus „Roma învinsa“ în anul „Noptii furtunoase“: fluierata la premiera si repede scoasa de pe afis, dupa cum stie si scrie criticul, Caragiale, poate si (cu siguranta!) în „pana de bani“, îi da publicului ceea ce publicul epocii vrea si asteapta: „Roma învinsa“. Daca în propozitia „Caragiale era de parere ca lumea merge la teatru ca sa se distreze“ criticul ar fi pus conjunctia copulativa „si“ acolo unde trebuie, parerea respectiva n-ar fi avut niciun cusur: lumea merge la teatru nu doar ca sa plânga ci si ca sa se distreze, iar „divertismentul“, dispretuit de estetica înalta, face casa buna cu gustul public si popular al oricarei epoci si cu atât mai mult al epocii lui Caragiale. Acest gen de divertisment utilizat de critic spre a dovedi precaritatea „constiintei artistice“ nu e chiar marea pasiune a vietii si operei lui Caragiale, dar nici nu e, cu siguranta, deloc „strain“ de mentalitatea epocii si opinia generala a societatii românesti despre teatru si „misiunea“ lui. Prin piesele-probe la dosarul „precaritatii“, Caragiale, „într-un joc cu mai multe strategii“, n-a facut altceva decât sa întâmpine si sa serveasca asteptarile publicului teatral al unei epoci tineresti dornic de „spectacol“ si divertisment. A raspuns, cu alte cuvinte, „comenzii sociale“ ilustrate copios chiar de repertoriul teatral din acel timp: a dat Cezarului ce e al Cezarului, îndopând gura nesatiosului „gust popular“ cu ceea ce acesta abia astepta sa înghita. În acelasi timp (an!), „înghite“ si el, la rându-i, „fluieraturile“ si suporta scoaterea rapida de pe afis a „Noptii furtunoase“. Se poate spune, în fine, ca „fluieratura“ din sala Nationalului de acum mai bine de o suta de ani este supremul omagiu pe care publicul epocii i-l putea aduce constiintei lui artistice: omagiul respingerii unui autor, al unui stil si al izgonirii de pe scena a unei capodopere pentru care spiritul public nu era înca pregatit. Asta nu-i, nicidecum, o proba (dovada!) a precaritatii constiintei artistice a scriitorului. Dimpotriva. E presiunea uriasa a mediului care pâna la urma l-a si convins (împins) sa se „exileze“ putin … Ca îsi „trada“ si printr-o „Roma învinsa“ ori „O soacra“ inteligenta si constiinta de sine (artistica) împins de lipsa de bani – se poate discuta, însa în alt registru ori regim decât al precaritatii. În ceea ce priveste „fericirea“ de a nu fi fost decât „scurt timp“ director la National, unde „a promovat numai piese usoare, farse facile, pe placul publicului larg, precum «O soacra»“ – ce sa spunem? Vom spune doar ca, prea inteligent si extrem de realist (de un realism chiar cinic în privirea pe care a aruncat-o prin gaura cheii asupra epocii lui), Caragiale facea „jocul“ spectatorilor epocii sale: cât a fost director la National, scurt timp, din pacate, el a fost directorul publicului, al „natiunii“, iar nu al „constiintei lui artistice“. A voit „natiunea“ spectatoare farse, vodeviluri, divertisment? Directorul sau nu o putea refuza (decât cu riscul „fluieraturii“!): acest lucru îl stie orice director constient de sine sau, cum i-am zice azi, manager care nu poate ignora cu desavârsire nenorocitul de „gust popular“, sarind cu entuziasm estetic înalt în groapa falimentului. Ar fi nerealist… Sa nu se înteleaga din aceasta judecata, recunosc, un pic „marxista“ si gherista ca încerc sa scuz în vreun fel, prin presiunea mediului si a opiniei publice databile, o anume perversitate a genialului scriitor: orice încercare de a „apara“ asemenea scriitori ramâne întotdeauna sortita inevitabilului ridicol. În privinta naturii dubioase, indecise si precare a „constiintei artistice“ a lui Caragiale, N. Manolescu mai aduce un argument demn de luat în seama: „Ce idee îsi facea el însusi despre literatura vedem pâna si în felul în care si-a alcatuit volumele de proza, punând la un loc bucati care apartin celor mai diferite genuri literare si gazetaresti, fara absolut niciun criteriu, nici macar de valoare. Faptul ca pâna si aceasta dovada de neprofesionalism a putut fi considerata una de modernitate arata riscurile de a raporta operele trecutului la standarde artistice din prezent. E o eroare a vârstei moderne a criticii literare, de care multi, printre ei si eu, s-au facut si se mai fac vinovati.“ Vina poate fertila, si poate ca rau face ca nu se mai face „vinovat“ de ea… Respectiva „dovada de neprofesionalism“ atrage atentia asupra amestecului genurilor literare si a „impurificarii“ acestora, conform unei estetici moderne departe de canoanele clasicismului scolastic. Cum nu sunt specialist într-acestea, las lamurirea posibila a chestiunii în seama lui Radu Cosasu. În prefata la volumul „Cinematograful gol“ de Daniel Cristea-Enache, autorul „Supravietuirilor“ scrie: „poate ca înainte de a începe sa cititi aceasta carte – nu ma jenez sa folosesc un «poate» într-o prefata – ar fi bine sa va reamintiti – ca sa trecem usor peste o ignoranta în materie – ca în aceasta tara lucreaza de mult o lege nescrisa, bine batuta în piatra, prin care, între literatura – cu poetii si romancierii ei – si ziaristica de toate zilele, s-a stabilit o drastica diferenta de valoare si seriozitate, o discriminare cu aspect de apartheid, într-un cuvânt: o prapastie. Ca atare, poetul si romancierii, adica scriitorii, se simteau «superiori» criticului, care nu era, ca ei, un creator, dar toti trei priveau cu dispret gazetarul, articlierul, reporterul. Un roman sau cronica la un roman erau – în societate si la Capsa – mult mai onorabile decât un reportaj la un colt de strada. Ca Eminescu, Caragiale si Arghezi, un Camil sau un Sebastian, un Calinescu si un Lovinescu, un Vinea si un Caraion faceau si romane, si poezie, si articole cu telegramele Havas în fata nu a abolit niciodata legea care transa implacabil între etern si efemer. Caci «dumneavoastra, domnilor, nu numai ca nu cunoasteti taranul român», dar nici strasnicul lui estetism, transmis din balada în balada, din brazda pâna în calimara. Tatal lui Marin Preda, prea putin celebrul domn Tudor Calarasu – cel care a lansat necrutatorul verdict: «sunteti destepti, dar va manânca prostia!» –, îi reprosa fiului ca a luat Premiul de Stat pentru Morometii, în care nu a descris decât ce s-a întâmplat în sat, cum s-ar zice azi: «nu facea fictiune»…“ Carenta de profesionalism si lipsa constiintei artistice, în cazul lui Caragiale, ar veni si ele din canonul clasic imemorial care a operat „discriminarea cu aspect de apartheid“, într-un cuvânt: prapastia de care vorbeste Radu Cosasu, dintre registrul artistic „înalt“, fictionar si acela „jos“, popular, ca un reportaj la un colt de strada. În dezbaterile critice de demult de tot s-a ivit într-o vreme mistuitoarea chestiune a „viziunii reportericesti în literatura. S-a vorbit, s-a scris si s-a fluierat mult pe seama ei. „Avea Caragiale constiinta artistica?“ Este o întrebare fertila ce ramâne sa pluteasca estetic si critic stimulator în umbra tot mai întinsa, atotcuprinzatoare, si din ce în ce mai misterioasa a operei lui Caragiale.