Nu doar fenomenul suprapopularii planetei ridica din nou, astazi, cu mai multa acuitate, problema subiectului istoric, dar si slabirea gândirii critice teoretice, care in prezent nu face decât sa bata pasul pe loc. Se pare ca transformarea societatilor noastre de-a lungul secolului al XX-lea (cu efectele radicale ale celor doua razboaie mondiale) intr-o unica societate de consum – real sau imaginar – fara limite a modificat profund reprezentarile despre viitor ale societatilor postmoderne. As indrazni chiar sa sustin ca s-a intâmplat un soi de mutatie (ca in genetica) in manifestarile structurii fetisiste a produsului de consum: beneficiile lui nu mai sunt doar apanajul frenetic al bogatilor – ca sa vorbim in termeni marxisti – ai leisure class, cum zicea Veblen, sau criteriul distinctiei intre clasele de mijloc, ca sa vorbim in termenii sociologiei bourdieusiene. Mutatia fetisismului marfii afecteaza, dincolo de structura in care se exprima schimbul capitalist (distributie extinsa si credit generalizat chiar si pentru saraci), chiar practica imediata, contaminând orizontul tuturor, al bogatilor si al saracilor, al puternicilor si al insilor fara resurse deopotriva. Pentru ca, asa cum s-a sesizat deja, nu e vorba doar de a critica si a chestiona consumul legitim – mijloacele de trai, chiar ale unei existente confortabile, de igiena si protectie medicala, sau conditiile unei vieti culturale decente –, dar si de ceea ce ar trebui numit – dupa ce infrastructurile colective au fost instalate, reconditionate si modernizate – un hiperconsum inesential(1). Acesta este, de fapt, motorul adevarat al capitalismului ultim, de tipul al treilea, sursa derivei generalizate care macina azi societatea, ciclul infernal al datoriilor in care au fost atrase tarile lumii a treia si consecintele sale: saracirea tot mai accentuata – destinul unei „Planet of Slums“.
Fetisismul marfii se prezinta asadar ca un ex-istant al capitalismului, care determina orizontul de sens al vietii, al sperantei, al asteptarii. Fetisismul marfii este expresia improbabilei Mântuiri a unei dorinte niciodata ostoite prin inducerea unui sentiment al lipsei permanente in sânul noii physis – o dorinta care transforma lumea in totalitatea sa (Um-welt – ceea ce este in jurul nostru si ne apartine) intr-o non-lume (un-welt), identificabila cu o lume a gadget-urilor-obiecte ale consumului global, potential nelimitat in teorie, dar in fapt limitat de variabila financiara. De aci incolo, totul e un gadget! Lumea nu mai reprezinta suma bunurilor produse, cum isi imagina Marx, ci suma a tot ce ar putea deveni un gadget de consum, a corelatelor sale si a deseurilor aferente.
Lumea a devenit propria sa groapa de gunoi: daca totul e gadget, totul devine, simultan, rebut, inclusiv armele de lupta care, pe de o parte seamana cu niste gadget-uri (pâna la a se identifica in constiinta militarilor profesionisti cu niste jocuri)(2), insa, pe de alta parte, efectul lor poluant nu e deloc inofensiv, amenintând sa otraveasca intreaga planeta(3).
Asadar, in acest spatiu-timp (topos) al unui prezent perpetuu si mereu identic siesi in substanta si in afirmarea progresiva a identitatii obiectuale s-ar plasa astazi regândirea a ceea ce era numit odata clasa muncitoare, proletariatul. In fond, nu e suficient sa ocupi pozitia muncitorului (acela care nu are altceva de vândut decât forta bratelor sale) in raporturile de productie capitaliste; e nevoie de mai mult: anume ca subiectul sa fie identificat cu exploatatul – care nu mai are nimic de pierdut, cu exceptia lanturilor –, iar nu, asa cum se face prea des astazi, cu inadaptatul la constrângerile (in termeni de functiuni si disfunctini) emanate de sistemul de productie capitalist al „global village“.
Atunci când muncitorul, simplul salariat, a asimilat psihologizarea si socializarea exploatarii sale (acesta e, de altfel, rolul esential al acestor stiinte umane), atunci când – trimis in somaj –el spune (sic!) „Patronii ne-au inselat! Nu e just sa fim dati afara noi, cei care am dat viata acestei intreprinderi, care am lucrat aici douazeci sau treizeci de ani!“ inseamna ca, nici mai mult nici mai putin, constiinta lui de clasa, a potentialitatii luptei de clasa si a militantismului implicit sunt anulate! Ca patronii insala si sunt lipsiti de scrupule nu trebuia sa fie o descoperire de ultim moment, ci axioma, punctul de plecare al oricarui salariat in momentul in care-si semneaza contractul de munca – asta cu conditia ca sindicatele de stânga si partidele de extrema stânga sa-si fi indeplinit misiunile pedagogice. Natural, patronii nu pot fi onesti, deoarece scopul lor nu e bunastarea angajatilor, ci rentabilitatea maxima a investitiilor, profitul. Psihologii si sociologii, carora le trebuie adaugati si jurnalistii, au fost inventati tocmai pentru a cosmetiza angoasa legitima a subiectului exploatat. Psihologii il vor convinge ca din vina lui nu se poate adapta la conditiile variabile de munca sau la somaj: culpabilizarea e un ingredient frecvent in aceste cazuri; sociologii ii „demonstreaza“, si ei, ca trebuie sa se adapteze la toate constrângerile sociale mizere in care i se impune sa traiasca (diverse tipuri de subordonare, structuri ierarhice, conditii de deplasare sau de cazare in spatiul urban etc.).
Cât despre jurnalisti, parca n-au alta menire decât sa toace toata ziua despre logica „naturala“ a economiei, careia nimic si nimeni nu i se pot sustrage si careia fiecare trebuie sa i se supuna, si sa distreze, in acelasi timp, poporul cu tot felul de ineptii sportive – tot atâtea supape de securitate barbare, functionând dincolo de orice asteptari (4).
Or, tocmai gratie unei viziuni precise si fara a priori-uri idealiste in imaginarea orizonturilor de asteptare si a transformarilor implicate s-ar putea juca sau dejuca ceea ce am numit constiinta activa a subiectului istoric ca potential actor revolutionar. O simpla revolta in fata unui supermarket nu poate constitui premisa unei revolutii daca nu-si indreapta energiile spre factorul politic, respectiv nu se poate realiza in lipsa unui discurs si a unei practici a contestatiei radicale care s-o confirme ca prolog al unei lupte de anvergura si profunzime si sa impiedice identificarea ei cu discursul sindical ramolit, care face azi din orice revolta un scop in sine.
Un tip adecvat de discurs politic e absolut necesar, deoarece, consecinta a revoltei, trebuie sa fie dezvoltata o alta maniera de a imagina viitorul si de a reprezenta trecutul. O alta maniera de a privi inainte si a reamenaja, in acelasi timp, datele unui trecut utopic, ale carui deziderate le credeam implinite, dar care, in fapt, au fost lasate in paragina. Or, viitorul, asa cum apare el astazi in constiinta majoritatii oamenilor moderni, nu pare sa dea seama de vreo reanimare a constiintei trecutului revolutionar culminat prin revolutie, nici sa aiba vreo idee despre conceptul de fuziune a maselor ce asteapta sa fie revalorificat. Nimic nou, nimic innoitor in disputele intâmplate in contextul real al modernitatii noastre târzii. Viitorul nostru aduce atât de bine cu secventele din „Matrix“, cu viata androizilor presetati de circuite informatice si destinati reactiunilor previzibile, personaje intr-o „Brave New World“ revazuta si integral electronizata, sub controlul unui Big Brother din 2084… Lumina mântuirii pare ca s-a stins de tot pentru noi, cei de azi, in vreme ce „in inima gheenei“ stralucesc rafturi pline cu bunatati scoase la vânzare…
Cu acest material uman avem a gândi de acum inainte conceptul de subiect istoric, si nu adunând de pe faras resturile arheologice ale unei clase muncitoare occidentale in plina descompunere sau masele de lumpeni din lumea a treia, care pot fi intâlniti la fel de bine in uzinele si in zonele rurale ale tarilor subdezvoltate, dar si la periferiile oraselor din statele superdezvoltate (oamenii astia se pare ca supravietuiesc doar cu un televizor intr-o cosmelie de carton, cu un telefon mobil in buzunarul treningului si, din când in când, cu un shoot tapan de stupefiante…). La ce sa te astepti de la cele mai sarace tari ale lumii? In cel mai bun caz, la piraterie maritima sau terestra! La rapiri de turisti!… Sa lasi schimbarea lumii pe mâna unor insi care pica de foame? Frumoasa treaba! Gânditi-va numai, voi, care nu mai sfârsiti odata cu denuntarea capitalismului in universitati si prin platourile televiziunilor, voi, care confundati filantropia si caritatea damelor cu dare de mâna, gloria personala si vedetismul mediatic – cu adevarata lupta de clasa…
Atât cât suntem prizonierii limitelor impuse de el, cât ramânem pe terenul jocurilor verbale pe care tot el le-a prescris in avans, capitalismului putin ii pasa de contestatiile noastre, fie ele si violente. Inca mai mult: violenta contestatiei ii prieste, in reconforteaza, ii hraneste puterea si capacitatea de regenerare. Capitalismul a inteles ca trebuie lasate omului marile sperante consumeriste, materiale si simbolice, oricât de vane ar fi, cu conditia sa nu fie afectate esenta puterii sale si canalele ei de propagare. Se stie doar: membrii „Black Panthers“ au fost vânati ca iepurii de catre agentii FBI tocmai pentru ca ajunsesera sa reprezinte un pericol real pentru puterea de control a liderilor SUA. Si tocmai pentru ca au ucis niste reprezentanti ai puterii economice private si ai puterii statului au fost condamnati fara drept de apel, de justitiile franceza sau italiana, membrii „Action directe“ sau ai „Brigazilor rosii“, ori, asa cum s-a intâmplat cu membrii „Rote Armee Fraktion“ – au fost „eliminati“ in inchisoare.
Chiar daca aveau dreptate in ceea ce priveste absurditatea conditiilor oferite muncitorilor, destinul acestor grupari teroriste dovedeste ce solutii prostesti, ce erori grosolane s-au comis in analiza potentialului revolutionar al clasei muncitoare occidentale… Aceleasi erori spre care au indemnat altadata nihilistii rusi, care credeau ca e suficient sa dai jos un tar sau un ministru pentru a indeparta autocratia si a aduce poporul la putere! Trebuie sa indraznim s-o spunem public si de mai multe ori: proletariatul isi doarme adânc somnul dogmatic.
Traim vremuri grele; gândirea se confrunta cu un vid critic nemaiintâlnit in cursul istoriei moderne. Haurile provocate de supraabundenta, reala sau visata, a bunurilor de consum si a creditelor atrag si par sa dizolve orice urma de vointa si de speranta a vointei, livrându-ne in schimb visele pe jumatate trunchiate ale unui mai bine – o, cât de fragil! – asa cum ni-l arata derivele fara sfârsit ale prezentei crizei economice, si, in acelasi timp, ne arunca in vria resentimentului, a angoasei, a fricii paralizante. Teama, intr-adevar, teama pare sa fie regina jocului – iata de ce, in lipsa unei contestatii radicale, puterea capitalista poate pretinde ca ofera din ce in ce mai multa „securitate“ cetatenilor sai, legitimându-si astfel controlul societal – unul dintre cele mai redutabile instaurate vreodata.
Si tot teama e aceea care, in inima celei mai avansate modernitati tehno-stiintifice, genereaza proliferarea recursului spectaculos nu numai la religiile transcendentale traditionale, reactualizate intr-o maniera pseudo-arhaica – in ceea ce cliseele jurnalistice definesc aiurea drept „fundamentalisme religioase“ –, ci mai ales la tot soiul de sectarisme new wave, la comemorari spectaculoase si la trafic cu pseudo-compasiune. Aceasta frica, tocmai ea, face temenele inconsistente si grotesti la icoana Luminilor, uitând ca ele s-au stins pentru totdeauna in hecatombele singularei si monstruoasei Weltbürgerkrieg a secolului al XX-lea, când s-a demonstrat ca pretinsul triumf al Ratiunii – cel a lui homo homini deus spinozian, de pilda, sau al Ratiunii transcendentale kantiene – n-a produs, odata cu punerea in practica a sinergiei dintre tehno-stiinta si capital (fundamentul insusi al capitalismului modern) – decât rationalizarea la scara industriala a trimiterii oamenilor la moarte si triumful general al negativului! Victorie absoluta a nihilismului.
Cine a câstigat, asadar, partida istorica, la inceput de secol XXI? Nu se vede oare cu ochiul liber ca dinamica dezvoltarii, cea care da tonul si ritmul, nu e nimic mai mult decât supapa industriilor de armament si ca motorul lui a produce-tot-mai mult, cu binecuvântarea ecologista sau nu, ia in catare chiar moartea planetei? Intr-o buna zi o sa ajungem sa omorâm oameni pentru a salva copacii!… Thanatos a pus stapânire pe om, mai intâi in postura lui de zoon politikon, apoi in aceea de zoon oekonomicon…
Hobbes nu se insela atunci când, pe urmele lui Plaut, definea esenta umana prin homo homini lupus; e ceea ce Heidegger, trei secole mai târziu, meditând asupra lui „Der Arbeiter“ a lui Jünger si asupra nietzescheenei „Der Wille zur Macht“ si apoi pe marginea carnagiilor celui de-al Doilea Razboi Mondial, intelegea ca dezlantuire a rationalitatii tehnice, care depaseste de departe exploatarea omului de catre om, pentru a nu mai reprezenta decât exterminarea omului de catre om in ambientul sau terestru, adica desavârsirea insasi a nihilismului… Sigur, nelipsitii optimisti incurabili, pe care nicio evidenta nu-i scoate dintr-ale lor, ne asigura ca stiinta va gasi la timp solutia impotriva mortii ecologice programate. S-au gândit ei oare si la faptul ca tehno-stiinta n-a gasit niciodata vreo solutie constrângerilor ridicate de propria autoreferentialitate, de vreme ce, ca un organism automat, necesitatea imanenta dezvoltarii sale fara limite domneste si asupra resurselor epuizabile ale planetei…?
E, fara doar si poate, momentul sa fie repusa pe tapet problema subiectului istoric. Nimic nu pare deocamdata sa scoata din adormire gândirea marxista – fiica a Luminilor, altoita pe o dialectica hegeliana intoarsa si pe o economie politica engleza rasturnata. Trebuie regândite, pe speze noi, consecintele impasului mortifer al dezvoltarii tehno-stiintifice si capitaliste fara zabala, nutrind idealul social al unui consum de asemenea desfrânat (5). In realitate insa, modernitatea, fie ea aceea din viziunea capitalista, fie in viziunea marxista, se articuleaza pe fondul (si cu fondurile) unei dezvoltari ilimitate, adica ale unei obiectivari ilimitate.
Fara teama de vorbe mari, trebuie sa convenim ca, pâna in prezent, ceea ce apare, se prezinta, se dezvolta si se multiplica in fatete diverse ca subiect istoric mobilizator si creator al ansamblului social si al constiintei sale de sine (forma si substanta, produs si societate, ideologii si practici) – este numai si numai capitalul, in cele trei ipostaze ale sale: tehno-stiinta si obiectivarea sa infinita, productia nelimitata si cele doua sub-categorii ale sale: munca salariata exploatata si investitiile rentabile, si in fine, last but not least, profitul fara fronitere…
De maxima urgenta este si ideea regândirii luptei de clasa, indata ce vor fi fost relevate si reperate manierele in care aceste infinitati definesc, structureaza, organizeaza si mobilizeaza orizontul de asteptare al oamenilor si potentialitatile de sens si felul in care aceste potentialitati ii plaseaza pe oameni in ciclul unei acumulari fara sfârsit, ca o eterna reintoarcere a aceleiasi identitati… Pâna atunci insa, un lucru trebuie sa ne fie clar: in epoca noastra, in ciuda mai multor analize actuale si pertinente ale operei lui Marx, doar capitalismul, privat sau de stat, a fost subiectul istoric care a determinat mersul istoriei moderne.
Paris, ianuarie-februarie 2010
Traducere din franceza
de Teodora Dumitru
Note:
(1) Hiperconsumul (de) inesential ne intâmpina azi peste tot; e suficient sa iei act de multiplicarea fara sens a magazinelor de haine, de pantofi, a raioanelor din supermarketuri, a punctelor de vânzare a telefoanelor mobile, a aparatelor de fotografiat, a calculatoarelor, a autovehiculelor sau a unor carti care nici nu merita rasfoite – in fine, iata rezultatul dependentei generate de aceasta forma perversa a instigarii dorintei: publicitatea!(2) E suficient, iarasi, sa privim ecranele tehnicienilor militari care dirijeaza dronele sau ecranele de la castile pilotilor din avioanele supersonice pentru a constata similitudinea dintre razboiul adevarat si un joc electronic, dintre real si efectul de real… Aceasta este in mod sigur explicatia pentru faptul ca militarii profesionisti ai razboaielor imperiale de astazi, cu armamentul lor inalt sofisticat, nu mai traiesc cu spectrul mortii, ca posibilitate normala a razboiului. Cât de departe sunt vremurile când un general de cavalerie de douazeci si cinci de ani ii raspundea lui Napoleon, care-l felicita pentru bravura sa pe câmpul de batalie de la Wagram: „Sire, un husar care n-a murit pâna la treizeci de ani e un las„; si a murit, intr-adevar, viteazul, la treizeci si unu de ani, in timpul bataliei de la Moscova, in 1812.
(3) Au fost deja subliniate efectele poluante ale plumbului, aramei, mercurului si ale gazului-mustar pe câmpurile de lupta din Marea Nordului, in timpul Primului Razboi Mondial, efectele diferentiate si pe termen lung ale fosforului, in timpul bombardamentelor asupra oraselor germane, in 1944, radiatiile emanate de bombele atomice la Hirosima si Nagasaki, efectele Yellow rain asupra padurilor din Indochina, ale depozitelor de uraniu saracit din Serbia, Irak, Fâsia Gaza, efectele minelor antipersonal din Africa sau Cambodgia…
(4) Cf., Jean-Marie Brohm et Marc Perelman, „Le Football, une peste émotionnelle“, Gallimard, Paris, 2006.