Cantina – acum cu glazură suedeză. Cu 7,5 milioane de euro, restaurantul IKEA era primul din România ca încasări în 2013. Cifre adunate de clientela foarte deasă, curgând spre periferii nu în ultimul rând pentru a gusta, în preţul faimoaselor chifteluţe de peşte cu gem de merişor, din stilul de viaţă scandinav, ce te priveşte din clipurile derulate în buclă cu suedezi fericiţi la picnic, posterele cu Stockholm şi mobilierul cu preţuri la vedere.
Mai există însă un motiv al succesului, mai profund, mai ascuns. Cu un meniu relativ restrâns, preţuri mai mici decât într-un restaurant mediu şi „inovaţia” autoservirii, restaurantul e o cantină în travesti. Vechile localuri „la împinge tava”, închise după ’89, reintră în viaţa noastră pe uşile de sticlă de la IKEA, ale căror reflexii poate că ne împiedică în primul moment să vedem acest lucru. A fost nevoie de glazura prăjiturilor suedeze pentru a împinge din nou tava la coadă – dar asta nu arată decât că lucrurile pot fi reinventate (dacă ştii cum).
Chiar dacă preţurile nu sunt tocmai cele ale vechilor cantine, unde nici somon nu prea se servea, iar clienţii obişnuiţi nu mai sunt muncitorii de altădată, ci corporatiştii din Băneasa.
Mai subzistă azi, încă, insulare, şi cantinele tradiţionale, de pildă pentru studenţi, aglomerate însă nu doar cu studenţi, ci cu întreaga populaţie locală. „Secretul succesului” e de această dată la vedere, decantat la esenţial, fără redecorări suedeze: funcţia sau apelul social.
Cafeneaua – acum cu aromă americană. „Mai doriţi şi altceva?” auzi adesea în cafenelele şi restaurantele noastre. S-ar părea că, atât timp cât nu consumi, nu ai de ce sta la masă. Postdecembrismul nu va lăsa, cert, portretele „stâlpilor de cafenea” ori pe ale celebrilor „gură-cască” eminescieni şi caragialeni, nici instantaneele zăbavei vreunui Sartre la o cafea, scriind, într-un bistro parizian, nici mese istorice pentru că rezervate cândva pe viaţă vreunui Heine. Tabietul balcanic-mediteranean, de a adăsta la un ceai, cafea sau mastică, rămâne şi el amintire. Încercări de reanimare a spiritului cafenelelor de altădată au existat (sub forma „cafenelelor literare” sau „politice”) – fără succes, însă.
Spiritul cafenelei a ieşit totuşi de la reanimare, din nou pe o uşă care părea să se deschidă într-altă parte – pe uşa de la „Starbucks”. Vechea cafea balcanică, lângă care să caşti gura şi să pierzi vremea cât vrei, are acum aromă americană. Decorul e pentru zăbavă şi socializare, cu mese de studiu, cărţi, lămpi şi fotolii. A fost nevoie din nou de glam-ul orbitor al unei multinaţionale pentru a ne re-cunoaşte vechile pofte.
Cârciuma – acum eu beu cu Pavel Stratan. „Hai, mamă, să mai vorbim şi noi. Uite, te invit la restaurant”, îi spune mama fiicei pe care ar vrea să o mărite în străinătate. Scena din Occidentul lui Cristian Mungiu pare un clişeu de film american aplicat ca un plasture unei familii din tranziţia nouăzecistă. Mai departe, la o masă dintr-un McDonald’s, mama priveşte împrejur şi constată: „Se mai fac şi la noi lucruri bune.” Poanta reconstituie fidel proiecţiile, aspiraţiile şi confuziile vremii, când fast-food-ul era noul reper.
Mai nou, restaurantele basarabene „La Plăcinte” par să readucă în peisaj, mutatis mutandis, cârciumile populare de altădată, precum „La leul şi cârnatul” sau „La Banditu”. Conceptul e în fapt o struţocămilă, împrumutând şi de la fast-food (organizarea meniului şi a personalului, mobilierul), şi de la restaurantele „rustice” (decorarea cu motive populare şi scene semănătoriste şi muzica basarabeană, când „uşoară”, când „populară”). Dar tocmai această ambiguitate semiotică este cea care lasă să descindă pe uşa din faţă a fast-food-ului un modus vivendi de mult refulat, relegitimându-l prin sugestii noi.
Desigur, restaurante cu specific „rustic” există încă demult, nu puţine, nici ocolite, şi încă fără deghizări. Dar şi fără succesul cu totul special repurtat de „La Plăcinte” la bucureşteni, care stau frecvent la coadă până se eliberează o masă. Aş vedea mai degrabă restaurantele „rustice” ca o rezervaţie sau parc etnografic, cu dubla, ambivalenta intenţie de a conserva, dar şi de a izola (ceea ce se poate remarca, în genere, şi din muzealizarea meniului prin câteva exponate imuabile: mititei, ciorbă de burtă, tochitură etc.). Restaurantele „rustice” sunt la noi un fel de Cântarea României a alimentaţiei publice.
Cele trei reţete „noi” – cantine, cafenele, cârciumi – se bucură de un succes şi foarte mare, şi cam neaşteptat. Fiecare are caracterul şi valoarea unui insight (sau măcar a unui trigger), fiecare face cozi benevole. Aş spune că, dincoace de firmele multinaţionalelor standardizante şi globalizante (ce ironie!), localnicul a întrezărit ceva pentru care merită să stea la coadă: pe sine.