Cantecul popular: exegeza si interpretare

Marturisesc ca imboldul pentru începerea si terminarea, fara prea multe amânari, a acestui articol mi-a fost dat de mai multe „întâmplari“ care s-au succedat, odata cu sfârsitul verii, când, revenit în Bucuresti, am primit, mai întâi, un dar exceptional, ceea ce s-ar putea numi „opera magna“ a cunoscutului interpret de muzica populara, prof. dr. Alexandru Mica, cinci CD-uri MP3 cuprinzând „Cinci veacuri din istoria cântecului popular românesc“, „780 de nestemate folclorice“, aparute la Electrecord si, tot sub forma de cadou, „Anuarul Institutului de Etnografie si Folclor «Constantin Brailoiu»“, serie noua, tomul 22, 2011, volum dedicat colegilor mei de generatie, Sabina Ispas si Ion Ghinoiu, ajunsi la vârsta de 70 de ani. Ei si, ce legatura între cele doua daruri, s-ar putea întreba cineva.
Exista totusi una, poate chiar mai multe. Volumul omagial (care, în afara paginii cu fotografiile celor doi asezate sub un „In honorem“ generos, nu are nimic în comun cu sarbatoritii, dar gestul conteaza!) se deschide cu un mic studiu al etnomuzicologului Constantin Secara despre felul în care a fost prezentata în mass-media din România stirea ca „doina“ a intrat, la data de 1 octombrie 2009, pe Lista reprezentativa a Patrimoniului Cultural Imaterial a UNESCO. Sigur ca pentru cei mai multi dintre noi, cei care am trecut prin scoala veche, „doina“ se recomanda mai ales prin versurile lui Alecsandri, ma rog, din colectia „bardului de la Mircesti“, „Doina, doina, cântic dulce!/ Când te-aud nu m-as mai duce;/ Doina, doina, viers cu foc!/ Când rasuni eu stau pe loc. s…t Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina ma mai tin./ Doina cânt, doina soptesc,/ Tot cu doina vietuiesc“. Sau poate, desi ma îndoiesc, cu acelea din „Doina“ lui Cosbuc: „Copilo, tu esti gata de-a pururi sa plângi/ Si când esti trista, doino, tu inima ne-o frângi!“, ori cu acelea din „Doina“ lui Mihai Eminescu: „De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a!“. Învatate la orele de literatura româna, textele respective inculca ideea ca doina este o specie literara, ca tine, deci, de „formele de arta a cuvântului“, ceea ce, partial, e adevarat, adica ea (doina populara) are si o componenta poetica, dar definitorie este componenta melodica, muzicala, ceea ce zice si Alecsandri când o caracterizeaza drept „cântic dulce“, „viers cu foc“ si afirma ca doina se zice, se cânta.
Natura muzicala a speciei este subliniata de etnomuzicologi, precum, e.g., Tiberiu Alexandru, care scrie: prin doina se întelege „o anume cântare, prin excelenta lirica, o melopee de forma libera bazata pe improvizatie, folosind în acest scop o seama de elemente melodice tipice. Este o melodie infinita a carei arhitectura este fara contenire recreata de interpret, cu ajutorul unor formule traditionale, mai mult sau mai putin fixe, pe care le variaza, le transfigureaza, le orânduieste, le repeta ori le omite dupa plac, nu însa fara a respecta prescriptiile unor canoane statornice de legi nescrise ale traditiei. Anumite formule introductive si conclusive alcatuiesc hotarele în sânul carora, pe anume treptes,t se astern pasaje cu caracter recitativ, se stabilesc cadente (opriri), se desfasoara ample întorsaturi melodice ornamentale“.
De toate aceste particularitati s-a tinut seama în întocmirea dosarului prezentat la UNESCO de catre grupul de specialisti din cadrul Comisiei Nationale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Înteleg, de aceea, frustrarea etnomuzicologului dr. Constantin Secara, de la I.E.F., cooptat în procesul întocmirii dosarului, care constata ca o munca asidua, de intensitate maxima, facuta fara nicio recompensa de profesionisti ai domeniului, etnomuzicologi de prestigiu, doctori în specialitate, are, în media româneasca, un mult prea neînsemnat ecou. Autorul supune unei analize critice obiective, minutioase, informatiile din presa scrisa, vorbita, TV si on-line, subsecvente comunicatului oficial al UNESCO si al Ministerului Culturii cu privire la acceptarea „itemului“ doina pe Lista reprezentativa a Patrimoniului Cultural Imaterial al umanitatii si pune în lumina o parte din bine cunoscutele tare ale unei „anumite parti a presei“, ca sa folosesc si eu o formulare din noua „limba de lemn“: preluarea inexacta a stirii, „comentariul deviant“, „comentariul tendentios, rauvoitor, aberant“, „împrumutul“ fara jena din munca altora etc., retinând, alaturi de toate acestea, si un „comentariu profesional“, datorat directorului institutului în care lucreaza autorul, o autoritate în materie, acad. Sabina Ispas, care era, la vremea respectiva, si presedintele Comisiei Nationale pentru Salvgardarea Patrimoniul Imaterial din România.
Ca membru al Comisiei, am urmarit cu atentie si interes efortul echipierilor care au lucrat dosarul „doina“ si am apreciat (apreciez în continuare) realizarile lor. În primul rând, un DVD însotit de un pliant de prezentare, redus ca numar de pagini, dar substantial, apoi – si acest aspect scapa celor mai multi aflati în afara fenomenului – a readus în atentia comunitatilor locale si a publicului larg specia (sau genul) „doina“, interpreti din varii generatii, detinatori si performeri ai acestui tip de cântare vocala si instrumentala.
Emulatia stârnita de înscrierea doinei în Lista reprezentativa a repertoriului universal a condus si la valorificarea, prin publicare, a unor cercetari mai vechi, în legatura cu „genul“ în discutie, precum studiul elaborat de Mariana Kahane, „Doina vocala din Oltenia. Tipologie muzicala“ (lucrare îngrijita de Marian Lupascu, doua volume, Editura Academiei Române, 2007), si acelea datorate Eugeniei Cernea, „Doina din Maramures, Oas si Bucovina“, adunate într-un volum, într-o editie critica alcatuita de dr. Constantin Secara, Editura Global, Bucuresti, 2011. Ambele recuperari, putin cunoscute chiar de catre specialistii români ai domeniului, pot fi considerate ca realizari importante în ceea ce priveste cunoasterea mai aprofundata a acestei capodopere a culturii traditionale românesti, intrata acum în circuit universal.
Miza înscrierii unor valori ale culturii traditionale românesti în Lista reprezentativa a UNESCO (alaturi de Doina a mai intrat, cu un an înainte, Calusul/ Ritualul Calusului) nu mai trebuie subliniata. De aici, poate, si frustrarea unor specialisti care nu au fost solicitati sa lucreze la dosarele respective. În aceasta situatie se afla, între multi altii, doi interpreti de frunte ai cântecului traditional, Grigore Lese si Alexandru Mica. Ambii cu studii superioare, cu doctorate, în muzicologie, respectiv filologie, cu frumoase cariere didactice si concertistice, cu prezente notabile în audio-vizualul de calitate etc., ceea ce îi scoate din categoria performerilor genuini, amatori, neprofesionisti, dar nu-i include automat în categoria specialistilor, dovada ca numele lor lipsesc din „catalogul“ etnologilor/ folcloristilor români al lui Iordan Datcu, ultima editie, a treia, „revazuta si mult adaugita“, din 2006, desi, cred eu, fiecare dintre ei si-ar fi meritat locul acolo. Un argument în favoarea acestei opinii îl constituie, pentru prof. dr. Alexandru Mica, chiar aceasta remarcabila antologie de cântece populare românesti, interpretate de el si de celebri instrumentisti si orchestre, de-a lungul câtorva decenii.
Cele 780 de „nestemate folclorice“, înregistrate în conditii tehnice foarte bune, în 5 MP3, fiecare cu o durata în timp de peste 500 de minute, ceea ce înseamna 2.500 de minute, adica peste 40 de ore de auditie (!!!), sunt însotite, fiecare, de un mic pliant care cuprinde repertoriul cântat si scurte aprecieri asupra interpretului, deopotriva performer plin de har si cercetator al vechilor colectii manuscrise de muzica taraneasca sau oraseneasca, de la Anton Pann si înainte de acesta, contemporanul sau, Gheorghe Ucenescu, la cele cuprinse în colectiile, inegale, ale lui Dimitrie Vulpian (circa 2.000 de piese!), una premiata de Academia Româna (1908) si, mai ales, inepuizabilul tezaur cuprins în arhivele de folclor, cea a IEF detinând pozitia dominanta. De altfel, Alexandru Mica nu trece nicicum sub tacere relatia lui cu Arhiva IEF si cu marii folcloristi care au slujit-o, cu Harry Brauner, într-o prima faza (si fragmente din interventiile acestuia sunt reproduse fidel în cuprinsul MP3 cu nr. 1, 2, 3, documente culturale de o deosebita însemnatate), cu Al. I. Amzulescu, cu etnologul Romulus Vulcanescu. Aprecieri laudative la adresa interpretului-exeget al melosului folcloric românesc rostesc si pun pe hârtie muzicologul Viorel Cosma, etnomuzicologul Gruia Stoia, profesorii universitari I.C. Chitimia si Ion Seuleanu, scriitorii Florentin Popescu, Dan Mircea Cipariu, Tudor Octavian, compozitorii, dirijorii si animatorii Dumitru D. Stancu, Doru Popovici, Florian Economu si alte nume sonore ale culturii românesti. Interpretul însusi îsi expune crezul si vorbeste, ex cathedra, ca sa zicem asa, despre „Valorificarea interpretativa a mostenirii poetico-muzicale laice antonpannesti“ (vol. I), „Folclorul poetico-muzical, temelia culturii noastre nationale“ (vol. 3), „George Enescu si lautarii dinastici bucuresteni“ (vol. 4), „Florea Cioaca sau un adevarat magician al viorii“ (vol. 5) etc., mici studii de profil, scrise cu stiinta cercetatorului si cu sensibilitatea artistului. Pliantele contin, de asemenea, o bogata iconografie, fotografii inedite, alte documente de epoca de inestimabila valoare.
Înarmati-va cu multa rabdare, stimati cititori si, daca gasiti caseta cu cele cinci MP3-uri (si pliantele însotitoare), ascultati-le si bucurati-va de aceste „nestemate folclorice“ cântate cu adânca vibratie si sensibilitate de profesorul Alexandu Mica.