Există în noi uşi care nu s-au deschis niciodată, ferestre prin care nu am privit niciodată. Praguri de sensibilitate, de durere sau de înţelegere pe care nu le-am accesat niciodată. Dimpotrivă, mutând orbita ori traiectoria în afara noastră, am preferat mai curând să căutăm dincolo de noi înşine decât în noi înşine.
Azvârlit în imensa confuzie şi bestialitate a lumii, cu nesfârşitele ei conflicte, furii, revolte, antagonisme şi războaie dominate de lupta pentru situaţie socială, putere sau supremaţie, omul a căutat ceva dincolo de toate acestea, dincolo de el însuşi, ceva numit Adevăr, Realitate sau Dumnezeu, făcând astfel apel la un crez, la o credinţă – fie într-un zeu, într-un salvator, mântuitor sau conducător, fie într-o doctrină sau ideologie politică, religioasă etc. Aceste crezuri sau credinţe s-au transformat apoi rapid în dogme şi forme de autoritate, folosite ca redutabile „arme“ de apărare şi atac împotriva celor cu o credinţă diferită, socotiţi tocmai din acest motiv inamici. Credinţa, cu atât mai mult cu cât e absolutizată, devine, aşadar, principalul motor, combustibil şi inflamabil ce aprinde scânteia, flacăra şi focul oricărei forme de violenţă, agresivitate, discriminare, conflict, război sau exterminare din vieţile noastre.
Recentele şi sinistrele atentate teroriste din Paris sunt, în acest sens, o dovadă paroxistică a faptului că somnul dogmatic al raţiunii naşte monştrii credinţei. Dar adevărata problemă, fără a minimaliza sau bagateliza teroarea acelor sceleraţi în numele credinţei lui Alah, nu se află numai acolo, chiar dacă, ce-i drept, se-ntâmplă să fie mai multă „lumină“. Adevărata şi marea problemă, fie că ne place ori nu, fie că acceptăm sau nu, se găseşte în noi înşine şi nu în afara noastră, oricâte forme ar lua acest „în afară“. Cauza primordială a dezordinii din lume a fost şi rămâne căutarea unei realităţi, a unei autorităţi sau a unui adevăr plasat mereu în afara noastră, plasat mereu dincolo de noi, acest dincolo fiind marele truc al gândirii noastre, prin care proiectându-ne în afară, ne barează, ecranează şi ocultează adevărul despre noi înşine, împiedicându-ne să ne vedem şi să ne cunoaştem din interior.
Faptul că orice formă de credinţă sau de autoritate religioasă, politică sau ideologică a încercat să ne călăuzească spre adevăr şi să ne arate drumul, calea, „formula“ sau metoda de urmat, fiecare drum, cale, metodă sau „formulă“ fiind considerată, desigur, mai bună, mai adevărată ori superioară alteia, ceea ce a pricinuit interminabile contradicţii, antagonisme, războaie şi conflicte, ce poate să-nsemne, oare, dacă nu lipsa de temei obiectiv a oricărui „adevăr“ interesat, subiectiv, psihologic? Şi ce atestă, ce dezvăluie, ce revelează dacă nu certitudinea şi evidenţa faptului că, la drept vorbind, nu există nimic dincolo de noi înşine, nimic din ce numim cu emfază Adevăr, Dumnezeu, Credinţă sau Realitate, create, în fond, după chipul şi asemănarea noastră.
Adevărul, realitatea nu pot fi în afara noastră sau dincolo de noi, dimpotrivă, acestea nu sunt decât căi sau tertipuri folosite de noi pentru a escalada şi eluda tocmai adevărul ori realitatea. Pentru a fugi din faţa adevărului că realitatea suntem chiar noi înşine. Iar prin aceasta nu vreau să afirm ceva exclusivist, cum că nu există altceva în afară de noi, ci doar că ceea ce suntem noi înşine (zi de zi) reprezintă singurul adevăr, strâns legat de conştientizarea faptului că suntem în totalitate răspunzători de dezordinea întregii lumi din cauza agresivităţii, brutalităţii, egoismului şi lăcomiei nemăsurate, a idiosincraziilor naţionaliste, politice sau religioase, a ideologiilor, credinţelor şi autorităţilor create în decursul timpului de mintea noastră.
Înţelegând, deci, că miezul adevărului sau al realităţii nu există în afara noastră sau dincolo de noi, ci chiar în miezul fiinţei noastre, în sensul că noi ţesem, urzim şi creăm realitatea în care trăim, realizăm atunci că nu ne mai putem baza pe ceva exterior nouă, ci doar pe noi înşine, adică pe propria noastră raţiune. Cu ajutorul ei putem întrezări tot mai limpede că adevăratul Adevăr nu are drum, cărare, cale, metodă sau „formulă“, ci este, dimpotrivă, ceva viu care nu sălăşluieşte nicăieri, în niciun loc, templu, moschee, biserică sau sinagogă, în nicio credinţă, religie, ideologie, învăţător, guru, filosof sau călăuză, în nicio formă de autoritate.
În loc să rătăcim aiurea în timp şi spaţiu, bătând la te miri ce uşi din afara noastră, să batem mai bine la uşa dinlăuntrul nostru, la uşa raţiunii noastre, rugând-o să nu mai viseze încăierări şi lupte cu monştrii şi balaurii credinţei, ci să se trezească odată din somnu-i dogmatic.