La finele lui 2009, Raju Narisetti, editor senior la respectabilul The Washington Post, era tare mâhnit. Era de-a dreptul revoltat din pricina împărţelii nedrepte a banilor din visteria statului. „Ne permitem să facem tot soiul de deficite federale pentru război, dar promitem să nu creştem nici măcar cu un dolar alocările pentru reforma în sănătate? Trist“, a comentat el pe Twitter, o reţea de socializare extrem de populară peste Ocean (mai cu seamă printre ziariştii din SUA).
Întreabă-ţi conştiinţa
Editorul îşi vărsase năduful strict pentru cei 90 de prieteni de pe Twitter – cel puţin aşa îşi imagina el. Nimic mai fals! Frazele sale amare au ajuns instantaneu sub ochii redactorului-şef, dar şi sub privirea exigentă a ombudsmanului ziarului, adică exact insul însărcinat cu rezolvarea litigiilor deontologice. Narisetti a fost nevoit să-şi închidă temporar contul de Twitter, iar incidentul a obligat ziarul să conceapă de urgenţă un ghid pentru comportamentul jurnaliştilor săi în social media (LinkedIn, Facebook, Twitter). După mai multe variante şi adăugiri (o primă variantă exista deja în 2009), în 2011 cel mai citit ziar american publica un cod unitar de bune practici pentru jurnalismul online: Digital Publishing Guidelines (accesibil pe washingtonpost.com). Orice angajat de la The Washington Post ştia acum foarte clar ce texte sau clipuri video are voie să preia din alte surse de pe internet, ce îi e permis să scrie pe blog sau pe reţelele de socializare şi cum trebuie să opereze corecturile şi actualizările în articolele de pe versiune online a ziarului (detalii despre această istorie găsiţi în raportul din 2010 al Societăţii Americane a Editorilor de Ştiri: 10 Best Practices for Social Media – conform asne.org).
Primul punct din secţiunea codului etic referitoare la mediile de socializare stipulează cu majuscule: MAINTAIN CREDIBILITY. Chiar şi când postezi pe propriul cont de Facebook, dacă eşti angajat la The Washington Post, nu trebuie să uiţi că eşti parte a acelui organ de presă şi că orice opinie excesivă poate să păteze obrazul ziarului. Citez din codul cotidianului american: „Jurnaliştii care postează pe reţelele de socializare trebuie să se abţină de la a publica orice conţinut – chiar şi fotografii ori videoclipuri – care poate fi perceput ca refelectând o atitudine părtinitoare sau tendenţioasă din punct de vedere politic, rasial, sexual, religios ori de altă natură. Când postezi ceva online, pune-ţi următoarea întrebare: Această postare va putea oare să-l facă pe cititor să pună la îndoială capacitatea mea de a-mi face munca într-un mod obiectiv şi profesionist (indiferent că eşti reporter, editor sau producător)? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci nu mai posta acel lucru“.
„Donşoara Harvard-Oxford“
Revenim în zilele noastre, la un incident redacţional petrecut la mijlocul lui iulie la televiziunea Digi24. La 14 iulie, vă amintiţi, desigur, preşedintele Traian Băsescu a avut o consultare cu premierul Victor Ponta şi cu ministrul Finanţelor, Ioana Petrescu, pe subiectul reducerii CAS-ului. Filmarea întâlnirii a scos la iveală un simulacru de dialog în care reprezentanţii guvernului, trataţi derogatoriu de preşedinte, aveau aerul unor elevi care nu-şi făcuseră lecţia, neştiind prea bine cum să justifice în ce fel vor acoperi gaura bugetară ce-ar rămâne de pe urma reducerii taxării pe salariu. Înainte de publicarea acestei filmări (preşedinţia a postat-o pe Facebook la câteva ore de la întâlnire), prim-ministrul declarase că preşedintele s-a purtat neelegant cu ministrul Finanţelor, dar şi că Traian Băsescu ar fi o „catastrofă“, pentru că „nu stăpâneşte termenii economici“. Ca reacţie la contradicţia dintre declaraţia premierului şi conţinutul înregistrării, cunoscutul jurnalist de la Digi 24, Cristian Citre, comentează în aceeaşi zi pe contul personal de Facebook: „Mai are cineva vreun dubiu că omul (Victor Ponta – n.n.) e bolnav, nesimţit şi fără discernământ? Că îşi bate joc, că îţi râde în faţă, că te minte fără să clipească?“. În ziua următoare, opinentul este concediat de redactorul-şef al televiziunii, Cosmin Prelipceanu. Motivul: jurnalistul de la departamentul politic „a sărit calul pe Facebook“. Într-o exprimare mai explicită, Prelipceanu declară pentru paginamedia.ro că televiziunea sa doreşte să păstreze spiritul echidistant şi că angajaţii trebuie să respecte standardele de civilitate: „Digi24 se delimitează de jignirile aduse în spaţiul public oricăror persoane, fie că e vorba de politicieni sau nu. Considerăm că libertatea de exprimare include întotdeauna şi respectul“.
Întreaga dezbatere legată de cenzurarea lui Cristian Citre s-a purtat legat de postarea sa despre „nesimţirea“ premierului. În aceeaşi zi, însă, marcat de aceeaşi înregistrare de la Cotroceni, jurnalistul tv o ia în vizor şi pe Ioana Petrescu, şeful de la Finanţe şi doctor în economie la Harvard. Pentru că a avut o atitudine reţinută şi uşor ezitantă în discuţia tensionată dintre preşedinte şi prim-ministru, Citre scrie pe Facebook: „Mă simt mai deştept parcă după vizionarea examenului de economie de la Cotroceni. Profa mea de economie din clasa a X-a ştia mai multă carte decât donşoara Harvard-Oxford, madame Usturoi, ministra finanţelor sau cum i-o mai spune“. (Porecla „Usturoi“ vine de la un mai vechi articol de opinie al actualului ministru de Finanţe în care povestea, printre altele, despre o bătrână pe care sărăcia o împinsese să vândă usturoi pe stradă.)
Concediere fără protocol
În lumina standardelor occidentale privitoare la activitatea jurnaliştilor în reţelele de socializare, cazul pare simplu: un om de televiziune a emis opinii politice jignitoare şi părtinitoare pe propriul cont de Facebook, iar şeful său a luat măsurile necesare pentru a evita decredibilizarea postului tv. Punct. În zilele următoare, s-a deschis însă o cutie a Pandorei din care şi-au luat zborul toate relele presei de la noi. Mai întâi, s-a dovedit că acea concediere grăbită a fost înlesnită (legal vorbind) de faptul că jurnalistul nu avea decât un contract de cesiune a drepturilor de autor. Or, din păcate, aceasta e situaţia pentru majoritatea jurnaliştilor „din privat“: contracte de drepturi de autor care să poatã fi uşor desfăcute, în caz că ziaristul iese din rând. Mult mai grea ar fi fost concedierea în cazul semnării prealabile a unui contract colectiv specific branşei. Şi probabil că mult mai puţin discutabilă ar fi fost concedierea dacă la postul tv ar fi existat un cod de bune practici, similar cu cel de la Washington Post. Ajungem aici la o doua problemă: inexistenţa în multe trusturi media româneşti a unor coduri deontologice specifice. „Digi24 nu are protocol de comunicare publică agreat cu angajaţii săi“, deci nu a existat niciun temei pentru concediere, atrage atenţia ONG-ul Active Watch într-un comunicat de presă. Doar şi pentru acest ultim motiv, concedierea este excesivă. Un avertisment scris ar fi fost mult mai adecvat în acest context. E adevărat, partizanatele politice ale jurnaliştilor de la noi sunt frecvente (şi online şi mai ales în talk-show-uri), iar pe termen lung ele vor fi tare păguboase pentru credibilitatea, oricum slăbită, a presei. Amintim, în oglindă, reacţia elocventă a şefilor de la The Washington Post: au închis temporar contul de Twitter al jurnalistului revoltat de politica bugetară a guvernului american (nu l-au concediat!) şi au purces degrabă la întocmirea unui cod special – novator la acea dată (2009) – pentru comportamentul online al ziariştilor săi.
Libertatea câinelui de pază
Amendările publice ale concedierii abuzive petrecute la Digi24 au mizat mult pe termeni precum „cenzură“ şi „libertate de expresie“. La o zi după decizia redactorului-şef (la 16 iulie), Cristian Citre însuşi postează pe Facebook un clip al hip-hop-erilor Paraziţii cu titlul Jos cenzura, melodie însoţită de un fragment din Constituţia României: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel (…) sunt inviolabile“. Libertatea de exprimare să fie oare o pavăză suficient de largă pentru a-ţi permite, ca jurnalist mai ales, să emiţi comentarii despre premierul „bolnav“ şi incompetenţa lui „madame Usturoi“? Libertatea de exprimare este un drept absolut, nelimitat? Nu vom apela acum la nesfârşite nuanţări filosofice în marginea responsabilităţii şi a graniţelor personale ale libertăţii. Ne mulţumim cu o observaţie evidentă: a jigni nişte oameni de stat, în calitate de angajat al unui post tv care vrea să păstreze echidistanţa politică, scade teribil din credibilitatea acelei televiziuni. Atât timp cât jurnaliştii vor să rămână „câinii de pază“ ai societăţii ar fi de dorit să se gândească de două ori când sar la beregata politicienilor. A-i adulmeca şi a semnala ipocrizia şi derapajele lor ar fi suficient. Un lucru deloc uşor!