Michel Ducobu, Un belgian la capatul plajei, Traducere si prefata de Rodica Gabriela Chira, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2012, 155 p.
A scrie despre cartea lui Michel Ducobu, „Un belgian la capatul plajei“, este o sarcina de doua ori dificila, deoarece e greu sa vorbesti despre opera unui autor care scrie el însusi cronica literara si, în al doilea rând, e dificil prin faptul ca, prin chiar natura sa, critica de întâmpinare presupune un anume risc.
Michel Ducobu, licentiat în filologie romanica, este profesor de franceza în Namur, Belgia, este poet (a scris sase volume de versuri), prozator si critic literar (peste 100 de articole privind literatura, arta regionala si mediul înconjurator). Domnia sa iubeste, deci, literatura, natura, dar mai ales dramaturgia, fiind animatorul Teatrului studentesc din Gibet, unde a montat, printre altele, si „Lectia“ lui Eugen Ionescu.
„Prea dezlânata pentru a deveni un roman, prea prozaica pentru a face din ea un poem, prea imperceptibila pentru a fi pusa în scena, o viata se poate lamuri din când în când, din întâmplare sau de nevoie, sub forma de nuvela, lasându-i autorului sau un gust intens de neîmplinire…
Optsprezece povestiri pe drumul mereu derutant al unui visator în cautarea unui sens, a unei fericiri care sa poata fi descrisa în totalitate, a unei plaje albe pe care sa se scrie o singura fraza de eternitate…
Un volum marcat de o sfâsietoare belgitudine…“. Coperta a IV-a a cartii, iata, rezuma exemplar continutul culegerii de nuvele si povestiri, si anume secvente de viata surprinse de naratorul homodiegetic, ipostazele unui visator aflat mereu pe cale – drumul fiind un simbol important la Michel Ducobu – în cautarea unui sens, într-o lume a carei unitate tinde sa se dezbine.
Asa cum aflam din „Cuvântul adresat cititorului“, cele optsprezece povestiri ale volumului ne dezvaluie o poveste a barbatului, a barbatului belgian, mai exact, aflat în diferite faze ale trecerii, copilul, adolescentul, omul matur, batrânul, toate acestea legate între ele prin analepse, prin pendularile între prezent si trecut.
Totusi, as adauga ca „Un belgian la capatul plajei“ nu este doar o carte a barbatului, ci si una a naturii, aceasta fiind mereu observata si mereu prezenta în gândurile eroului, asa cum spuneam mai devreme, un visator care calatoreste în cautarea finitudinii în liniste si tacere, doar gândurile razbatând din adâncuri.
Natura este locul în care personajele se pot destinde si reculege în pace, unde pot uita de mizeriile cotidiene. Prezenta si ea în mai multe ipostaze, apare ca o imagine mirifica a padurilor, a pajistilor, a lacurilor sau a parcurilor din aglomerarile urbane, dar întotdeauna violata parca de prezenta omului, acest lucru fiind si un semnal de alarma, o atentionare, un îndemn spre a proteja mediul înconjurator.
Iata astfel, la marginea padurii gasim uneori diferite obiecte deposedate de functia lor („Iarba nebunilor“) sau în cartierul de vile construite în locuri împadurite („Un câine al catelei mele“) râul nu are nimic deosebit, colmatat fiind, este doar un loc de refugiu pentru sobolani, iar linistea ce ar trebui sa fie oferita de un loc împadurit este perturbata de latraturile câinilor unei batrâne, ce invadau tot locul.
Pentru Michael, tânarul venit de la tara, natura orasului, împânzita de tablite cu atentionari de genul: „proprietate privata“, „capcane si otravuri“, „intrare interzisa“, „spatiu de vânatoare“, nu însemna nimic, deoarece „dupa parerea lui, natura era, prin chiar natura sa, publica….“ (p. 63).
Ultima povestire, cea care da si titlul volumului, „Un belgian la capatul plajei“, pare a fi, asa cum au observat deja cei care au comentat cartea, o scriere concluziva, este povestea unui calator care ajunge la capatul unui drum, chiar daca acest capat, limita, suprima ideea de calator si calatorie. Ce poate sa însemne acest punct terminus, în cazul nostru o plaja, un capat de plaja? E vorba de sfârsitul vietii sau pur si simplu capatul unui drum dincolo de care nu mai astepti nimic?
Daca în cazul poeziilor lui M. Ducobu critica de specialitate a constatat existenta sperantei în transmiterea mesajului poetic, în cazul prozei aceasta speranta, aceasta nevoie de a crede în ceva mai bun nu mai exista. Fragmentele de viata disparate nu mai pot alcatui întregul, pentru ca a disparut încrederea.
Refugierea în amintiri frumoase nu mai este posibila, visarea e întrerupta brutal de realitate, la fel cum retragerea în natura, natura degradata tot mai mult de umanitate, nu mai ofera decât deziluzii, eroii fiind parca urmariti de un soi de nesansa. Sinuciderea, sfârsitul tragic este de multe ori calea de iesire aleasa de multe personaje.
Întrebat de ce aceasta alegere, de ce lipsa orizontului, a încrederii, Michel Ducobu a motivat ca doar în proza poate exprima astfel de sentimente, doar aici poata sa îsi „strige“ disperarea privind distrugerea sistematica a naturii, dar si neputinta în fata evenimentelor politice tot mai acute si mai actuale ce privesc Belgia.
Ce ne surprinde în aceeasi ultima povestire e faptul ca naratiunea este una la persoana a II-a, lucru nu foarte des întâlnit si uneori greu de realizat (Michel Butor sau Rodica Braga, Radu Ciobanu – la noi). Acest mod de a scrie da senzatia de dialog – sa nu uitam ca autorul este un iubitor al artei dramatice -, de apropiere de interlocutor, dezvaluie un narator care dialogheaza cu tine si care îti „contorizeaza“ faptele.
Astfel, în aceasta nuvela semnificativa, calatorul, care a facut de nenumarate ori turul lumii, se pregateste pentru ultima oara de plecare. Renuntând la tot, la confort, la locurile dragi, la cunostintele si la prietenii de la care îsi ia ramas-bun pe parcursul calatoriei, dupa o ultima privire aruncata peste umar, eroul întoarce spatele vietilor mediocre ce se ciocneau unele de altele, în beton si metal. Cu un rucsac în spate si cu un baston în mâna, el trece prin paduri, prin sate si orase spre capatul unei lungi calatorii, singur, doar cu amintirile si gândurile sale.
Calatorul care îsi strabate tinutul dintr-o parte în alta, de fapt cele doua regiuni ale Belgiei, devine pelerinul care merge pâna la capat, pâna când nu va mai gasi nici o bucata de pamânt pe care sa calce cu piciorul.
Ajuns la capatul plajei, fara putere si credinta pentru a se putea întoarce, se întinde pe nisip si asteapta… „mareea de seara“.