Asezata între India si China, Indochina e un ciudat „melting pot“ al Asiei. Milioanele de zei hindu si umanul Budha au amestecat pe rând si apoi cu totii deodata în acest imens cazan în care oamenii, religiile, credintele, templele, jungla salbateca si câmpurile de orez înecate în apa au fuzionat creând un spatiu aparte. Aici istoria e o femeie batrâna care în secolul XX si-a masluit înfatisarea pacalind Indochina cu fardurile si opiumul colonialismului si apoi cu masca prefacuta a comunismului. Ultimul înca mai rezista miraculos în acest colt al lumii, ca într-o sera special creatã. Trecând prin Indochina pricepi repede de ce colonialismul si comunismul par a fi doua ciuperci simbiotice si otravitoare care s-au hranit una din alta.
O singura tara a reusit sa le evite: Thailanda. Ghida noastra, care ne spune s-o numim Kit, pare o patrioata adevarata care îsi prezinta patria cu o pasiune si mândrie autentica. La început usor patetica, a stiut repede cum sa-si nuanteze discursul cu inteligenta si umor. Primele doua zile în Bangkok ar fi fost o dezamagire daca nu am fi vizitat cele doua faimoase temple ale- lui Budha si palatul regal. Bijuterii artistice viu colorate, echilibrate estetic, reusesc sa te convinga ca ai intrat într-o cu totul alta lume si ca a meritat sa treversezi jumatate din glob sa o vezi . Bangkokul e un oras congestionat în care e greu sa respiri si dincolo de care înca nu poti anticipa plantatiile de orez si natura virgina care se întinde spre nordul Thailandei. Regele Rama al IX-lea ne zâmbeste strâmb din miile de portrete care împânzesc orasul si întreaga tara. Un regat stabil si eficace, poluat totusi de un straniu cult al personalitatii. Doar imaginea lui Budha e mai omniprezenta decât cea a regelui Rama al IX-lea, un om de 85 de ani caruia îi e frica sa lase tronul fiului, un „play-boy“ în care nimeni nu pare sa aiba încredere. Informatiile pe care ni le da ghida despre tron trec încet de la elogii si laude fara margini la rezerve si critici timide cu mâna la gura. Regele a fost dintotdeauna în aceste locuri o persoana divina, respectata si bineînteles temuta. Aflam ca Rama al V-lea a fost cel care a salvat Thailanda la începutul secolului XX de la colonialism, stiind sa negocieze inteligent cu europenii, japonezii si americanii, cedând unul dupa altul teritorii mari din vechiul Siam, care treptat s-a transformat în Thailanda. Thailanda seamana cu o padure de bambus, unduitoare în vânt, flexibila pâna la extreme. Sau mai degraba cu o plantatie sfânta de orez. Sunt doua lucruri pe care le vezi obsesiv de la un capat la altul al tarii: plantatiile de orez (în tot felul de stadii de crestere si coacere, pentru ca pot avea pâna la trei recolte pe an) si statuile lui Budha, care îsi scot capetele de peste tot. Gigantice si poleite în foita de aur ori mai mici pâna la marimea unui degetar zacând în tot felul de tarabe. Budismul institutionalizat în temple de catre regi, calugari si misionari pare sa fi ajuns si el o religie buna de închinat. Thailandezii sunt fara îndoiala un popor credincios, 95% budisti, plini însa de superstitii, cu radacini adânci si permanente în hinduism, pe care l-au amestecat ciudat în filozofia budista împreuna cu cele mai bune mirodenii de pe pamânt. De multe sute de ani aproape toti cei din Indochina se închina lui Budha, însa în istorie si-au pradat templele unii altora, de la nord spre sud, atrasi de aurul cu care acopereau statuile marelui gânditor. Aproape toate statuile vechi a lui Budha sunt decapitate. Fiind gigantice, cel mai usor de carat era capul. Thailandezii se plâng ca au fost jefuiti de Burmezi, iar cambogieni de catre thailandezi. Fiecare în parte a ridicat orase si temple budiste uriase care au fost apoi atacate si jefuite de catre vecini. Kit ne spune ca nu avem voie sa scoatem din tara statui cu Budha mai mari de 18 centimetri, indiferent de vechimea lor. Pietele de antichitati din New York sunt de altfel pline cu astfel de statui, unele foarte vechi, un semn al jafului care s-a facut din aceste locuri.
În utima seara în Bangkok am avut parte de un masaj thailandez. Fiecare al treilea magazin din orice oras ofera masaje. Kit ne-a dus la unul de încredere în care habar n-aveam ce sa comandam. Cu sau fara sau aromaterapie, ulei, ierburi, un masaj thailandez dureaza doua ore. Am vrut sa scap cu o ora, dar Kit a strâmbat din nas si mi-a transmis clar ca asta ar însemna o fusereala nedemna de un adevarat masaj thailandez. Am acceptat un masaj simplu traditional, timorat si cu o mare îndoiala în suflet. Când am plecat în Thailanda multi newyorkezi m-au întrebat conspirativ daca plec singur. Când i-am spus ca plec cu sotia, un amic român care-l citise atent pe Caragiale mi-a spus ca-n celebra sceneta „pai, atunci nu-i nici un haz“. Un masaj thailandez e ceva cu totul neasteptat. Dupa ce mi-a spalat talpile, o femeie mica, delicata, dar puternica s-a repezit la picioarele mele înclestate pe care le-a zdrobit anatomic de jos în sus. Nu i-a scapat nici un muschi, tendon, zgârci, vena sau artera. Maseuzele, tacute si altfel delicate, îsi folosesc în acest proces binefacator doar partile dure, osoase ale corpului: coatele, mai ales coatele, calcâiele, genunchi si partile ascutite ale bratelor si oaselor tibiale. Nimic altceva. Din când în când, pentru a întrerupe monotonia si gemetele mele, ciupituri bruste si întinderi dureroase ale corpului în directii pe care singur mi-ar fi fost foarte frica sa le fac. M-am gândit la o imagine din cartile vechi de istorie în care Horia si Closca erau trasi pe roata. Nu s-a lasat pâna nu mi-a trosnit fiecare falanga, fiecare vertebra si articulatie. La sfârsit aproape ca mi-a smuls capul de pe umeri, de parca as fi fost si eu un mic Budha antic. Am iesit ametit si cu niste mici vânatai care au persistat îndelung.
Bangkokul vazut de departe arata ca un oras modern cu multi zgârie nori si sosele suspendate. Între zgârie-nori, însa, e un adevarat musuroi uman care se misca într-un alt oras, murdar, paraginit, lipit de pamânt, paralel si curios contemporan cu cladirile moderne de sticla si otel care urca spre nori. Lumea de pe verticala pare a nu avea nimic în comun cu cea de pe orizontala, aflata chiar acolo, la picioare. Cladiri mici, înghesuite, spalate de ploile care tocmai s-au terminat, cu multe crapaturi din care cresc plante tropicale si copaci care par a invada lumea de jos. Prin aer între stâlpi de lemn, încoltiti si ei, e un paienjenis incredibil de cabluri si sârme care nu par a mai duce sau veni de undeva. Toata lumea are celulare si cel putin o bicicleta si toti par cu treaba. Mi-am amintit de batrâna Indie unde la nivelul strazii nimeni nu pare a avea vreo treaba, celular sau macar bicicleta. Pe strada se vinde în permanenta ceva, fara ostentatie, fara cersetori, sau copii care îti rup sufletul. Traficul e infernal, e greu sa respiri, te ustura ochii, gâtul si multi poarta masca. Pentru ca deruta sa fie mai mare se circula pe stânga desi Thailanda n-a fost niciodata sub englezi. Poate e o favoare sau un compromis facut de acelasi rege întelept, Rama al V-lea, în perioada în care englezii le bateau la usa dupa ce ocupasera Burma. Poza actualului rege e la fiecare colt de strada si aveam sa-i învatam repede portretul pe de rost. Un cult clar si ciudat al personalitatii pluteste peste tot în Thailanda, de pe fiecare bacnota pe care o deschizi, la aproape fiecare intersectie, pâna departe în muntii din nord si în fiecare spic de orez. Român fiind, am facut o usoara alergie, ramasa desigur de pe vremea lui Ceausescu. În America exista un cult al personalitatii doar pentru actori si staruri.
Am vazut apoi un spectacol „traditional“ absolut neasteptat. Show-ul se numeste „Siam Miramit“ si-l recomand oricarei persoane care ajunge în Bangkok. Dupa o seara culinara care confirma sofisticaria bucatariei thailandeze, te poti plimba printr-un muzeu al satului thailandez dupa care urmeaza un spectacol de muzica si folclor în aer liber. De-abia când crezi ca totul s-a terminat esti îndrumat într-o sala de spectacole uriasa (2 800 de locuri), moderna, care depaseste cele mai multe sali de spectacole din New York. Showul care-a urmat pe viu a depasit orice asteptare. Peste 200 de artisti, un show gigantic cu elefanti, corabii, un râu care traverseaza scena, efecte sonore de lumini care ar face invidios Las Vegas-ul si Le Circ du Soleil. În Thailanda contrastele te zapacesc de multe ori. Locuri, temple, efecte si statui nesteptat si inutil de mari amestecate cu o saracie la fel de nesteptata. Grandiosul e de obicei finantat si legat de familia regala, iar saracia, supravietuirea si prostitutia de cei multi din musuroi. Doar budismul, orezul, jungla si apa mâloasa a râurilor par a uni contrastele, gata sa invadeze totul la cel mai mic semn de neatentie. O lume destul de saraca, dar bine asezata, pusa pe treaba de câteva mii de ani, ca râurile fara maluri care invadeaza dirijat plantatiile de orez, dar care curg într-o matca pe care o respecta si careia îi stiu de frica.
Un alt lucru vizibil în Thailanda e rabdarea. Calitate pe care multi din noi paream s-o fi pierdut indiferent unde traim. Rabdarea oamenilor care se misca politicos si cumpatat, care stiu sa astepte si sa rabde fara sa ceara ceva neaparat. Rabdarea templelor ce asteapta sa fie reparate sau descoperite, a orezului care încolteste din apa între pesti si raci si care se coace pe uscat. A junglei lovita de topoare care simte însa ca ar putea relua totul în stapânire. Peste tot rabdarea meditatiei lui Budha care si asa mâzgalit cu aur mai încearca înca sa ne transmita ideea sfânta a caii de mijloc pe care multi încearca sa mearga ca pe sârma. Ne e foarte sete dar chelnerii toarna berea al naibii de încet,cu rabdare, pahar dupa pahar, atenti sa nu faca spuma. Kit ne povesteste despre prima ei lectie de rabdare când era mica si ultima din cei 16 copii ai familiei. Se pare ca tot de la orez li se trage si rabdarea. Era felul pe care-l serveau de trei ori pe zi. Duminica tatal le aducea un peste mare la toti. Dimineata li-l arata, la prânz îi lasa sa-l atinga si de-abia seara sa-l manânce. Pentru noi un adevarat masochism, pentru ei o „kamasutra“ culinara a asteptarii si rabdarii. Kit numeste WC-ul pe care îl cautam mereu „the happy room“ si ne anunta din timp unde e urmatorul pentru a nu ne încerca prea tare rabdarea.
Dupa Bangkok am calatorit timp de doua zile spre nord printre câmpuri de orez inundate prin care taranii se plimbau cu barca adunând raci si broaste pe care le manânca ca delicatete. În Asia tot ce misca se târaste, zboara sau înoata se manânca. Într-o zi Kit ne-a adus într-o punga viermi de bambus prajiti în ulei. I-am gustat din politete. Kit ne-a câstigat tuturor încrederea raspunzându-ne la toate întrebarile, oricât de trasnite, legate de istorie, credinta, obiceiuri de tot felul, limba, arta culinara, scotând dintr-o servieta mica ca un magician sute de grafice, fotografii, harti, poze. Nu am aflat niciodata atâtea detalii despre o tara si un popor într-un interval atât de scurt. În cele doua zile în care am traversat Thailanda cu autobuzul Kit ne-a învatat cum sa salutam în thai, care sunt literele alfabetului, câte vocale are limba lor (36, un cosmar), ce înseamna tonul unul cuvânt (saa-hu-di înseamna si urât, si frumos, dupa ton), câte porunci exista în morala budista (pentru credinciosii de rând doar 5 si se descurca), câte mirodenii sunt în curry, cum se numesc, cum arata sau miros (Kit ne-a trimis într-o piata la cumparaturi cu o lista în thai), cum se face o casatorie aranjata, un avort, o casa de bambus etc. etc.
Noaptea urmatoare am dormit în Ayuthai, una din fostele capitale ale tarii. Templele si palatul regal parasit de mult sunt în ruine. Ruine frumoase pentru ca au ramas în picioare si au scapat de încarcatura stralucitoare si ostentativa a aurului jefuit din alte palate. Doar piatra curata si caramizi, elefantii sculptati cu trompele sparte, dragonii fara coada si acelasi Budha în diferitele lui pozitii: al meditatiei în pozitie de lotus, binecuvântând cu o mâna, lungit cu capul în palma, mergând, dormind, zâmbind, fiecare postura cu semnificatia ei. Cu cât te îndrepti mai spre nord, spre muntii Burmei care urca spre Himalaia, cu atât pamântul e mai zvântat de apa, orezul mai galben, palmierii si bananierii mai desi iar templele si statuile lui Budha mai vechi. De la Chang Rai în jos sunt patru foste capitale pe care regii Siamului le-au parasit una dupa alta. Templele si statuile noi, violent colorate, pline de oglinzi si foita de aur, frizeaza kitchul. Ajungi treptat la un fel de saturatie budista pe care o anuleaza salvator muntii spectaculosi care se apropie, natura si jungla vie care creste în jurul nostru si care îti invadeaza treptat simturile. Gonim pe o sosea plina de serpentine care strabate muntii salbatici ai Burmei, spre Chang Rai si Chang Mai orase care au fost complet izolate de civilizatie pâna prin 1920. Educatia a ajuns aici mult mai târziu. Ai senzatia ca daca autobuzul s-ar opri din goana am fi repede invadati de jungla salbatica din jur. Sunt triburi în apropiere care au trait izolate pâna nu de mult dar pe care astazi le poti vizita contra cost. Iesind din munti trecem prin sate cu semne clare de bunastare si de-abia acum Kit ne vorbeste despre prostitutie. Multe din satele pe care le strabatem îsi datoreaza prosperitatea acestei vechi profesii. Tarani saraci lipiti cu familii numeroase îsi vindeau pâna nu demult fetele barbatilor veniti din orase cu promisiuni false. Ne povesteste cu ironie si cu dintii strânsi despre cultul amantelor, urmasele fostelor concubine, care în Thailanda sunt mai rasfatate decât sotiile.
La Chang Rai, un oras de 1 milion, nu sunt prea multe de facut. A doua zi plecam în jungla unde calarim niste elefanti dresati care, traind de generatii între oameni, au învatat sa joace fotbal si sa picteze. Detest numerele de dresura, dar acesti elefanti par totusi fericiti, desi e greu sa te uiti în ochii unui elefant si sa-i citesti emotiile. Manhut-ul e omul care-si petrece aproape toata viata cu un singur elefant si cu care dezvolta o relatie puternica. Media de viata a elefantilor, 70 de ani, e mai mare ca a barbatilor din Thailanda, 53 de ani, asa ca multe pahiderme vor ramâne orfane. Cu adevarat uluitoare e demonstratia de pictura care se petrece sub ochii nostri. Elefantii pot picta cu adevarat! Manhut-ul doar îi întinde pensula înmuiata în culoare si i-o pune animalului în vârful trompei. Unul si-a facut autoportretul din profil, altul era specializat în flori, unul în cubism si cel de lânga mine a terminat ultimul un peisaj montan superb încheiat cu un copac de tek, totul facut în maniera impresionista. Probabil ca fac automat zi de zi acelasi tablou, altfel pictura umana ar fi într-un real pericol. Exista o galerie incredibila cu lucrarile artistilor pentru vânzare. Cele mai scumpe sunt cele ale unui elefant genial, mort prematur. În aceeasi zi unii din grup se duc într-o casa particulara unde o familie de iubitori de animale tin în casa cinci sau sase tigri. Puternic sedati, tigrii zac adormiti pe covoare si contra-cost te poti poza cu ei. Am vazut înainte de-a pleca pe Discovery o emisiune socanta despre acesti tigri care sunt de fapt chinuiti si tinuti în custi. Unui animal nefericit nici nu poti sa-i ceri sa produca arta.
A doua zi aveam sa vizitam faimosul Gloden T riangle, Triunghiul de Aur al Asiei, acel loc în care în jurul unei cotituri a fluviului Mekong se întâlnesc Burma Thailanda si Laos. Desi nementionata, China e la doi pasi si e cea care acum regleaza jocul în zona. De la comert, politica la debitul fluviului Mekong, vital pentru toata Indochina. Chinezii îl folosesc pentru irigatii si lasa în aval atâta apa cât vor. Aici se facea pâna prin anii 60 comertul cu opium. O insula mica, un no man’s land astazi pustiu. Acea zi aveam sa ne-o petrecem în trei tari. Dimineata am intrat oarecum pe furis în Burma. Cu niste copii dupa pasapoartele noastre care zaceau în poseta de umar a lui Kit, care ne-a spus ca totul „pare ok“ în ziua aceea. Erau doar trei zile dupa primele alegeri „libere“ câstigate, surpriza, de aceeasi dictatura militara care face ce vrea de decenii într-o tara imensa de 60-80 de milioane de oameni blazati care n-au mai fost numarati de peste treizeci de ani si despre care nimeni nu stie aproape nimic. Poate cea mai izolata tara din lume. Incursiunea în Burma e optionala. Trecem de granicerii thailandezi, care se prefac ca nu ne observa, apoi pe un pod al nimanui pe care misuna îndivizi suspecti, militari în uniforme decolorate si chiar câtiva cersetori, suspecti si ei. Kit ne spune sa înaintam grupati fara sa întrebam nimic, fara sa privim pe nimeni în fata, fara poze, fara frica, pentru ca suntem cu ea. O femeie mica de un metru jumatate în care avem deja o încredere oarba. Nici granicerii burmezi nu ne acorda vreo privire dar ne fotografiaza unul câte unul. Cei patruzeci de dolari pe care-i platim fiecare vor ajuta dictatura izolata, asa cum ajuta si opiumul pe care Burma îl produce fara restrictii sau reguli. Cumva trebuie sa faca rost si ei de bani. De cum treci granita saracia si fetele oamenilor sunt mai cazute. Urcam câte doi în tuk-tuk-uri aflate în diferite forme de dezintegrare. Niste motorete transformate în ricse, care de-abia urca dealurile abrupte. Oprim într-o piata în care se vinde orice. De la omniprezentele bazaconii facute în China, la broaste testoase, sobolani uriasi de jungla înca vii, porci mistreti si manguste jupuite de piele. Kit ne spune ca uneori poti vedea câte o blana de tigru de vânzare si ne sfatuieste sa nu facem poze si sa ne miscam mai repede si sa stam grupati. Vizitam doua temple locale relativ noi care, ati ghicit, sunt temple budiste, poleite cu foita de aur furat pe vremuri din templele thailandeze. Calugari budisti sub vârsta pubertatii cersesc mâncare si orice le dai . Religia nu a fost interzisa, ba chiar pare a fi folosita pentru supunere. Cumpar câteva timbre si o bancnota veche de colectie cu chipul unui fost general. Oamenii arata altfel, foarte amestecati, o combinatie rasiala interesanta între indieni, pachistanezi si bengali închisi la culoare si cei din est cu pielea galbena si ochii oblici. Reintrarea tiptila în Thailanda ne bucura sincer si o facem în fata acelorasi graniceri pentru care nu existam. Kit ne da usurata pasapoartele înapoi. Dupa trei zile San Suu Kyi, faimoasa disidenta burmeza, închisa de douazeci de ani, câstigatoare a Nobelului pentru pace, avea sa fie în sfârsit eliberata. Burma pare o tara împotmolita într-o istorie de mult expirata.
Muzeul opiumului care e inclus în turul thailandez e cadoul facut natiunii de catre regina mama. Un colos neasteptat sapat în munte, foarte modern, interesant dar inutil de urias. Îl parcurgem în aproape doua ore în care învatam lucruri pe care nu le stiam despre mac, opium, durere, heroina, adictie în masa, istorie si crime. Plus cele doua razboaie ale opiumului din China, care au schimbat soarta a sute de milioane de oameni, împinsi în final spre „opiumul“ idelogic al comunismului. Cred ca Lenin e cel ce a spus ca „religia e opiumul popoarelor“ . La iesire vedem portretele cunoscute ale celor distrusi de droguri: Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Janis Joplin si atâtia altii. Nu am stiut ca eroul de pe suta de dolari, Benjamin Franklin, a fost dependent de opium.
Dupa masa facem o plimbare pe fluviul Mekong într-o fosta ambarcatiune care transporta pâna nu de mult orez. Un fluviu nepoluat, rosu, mâlos dar plin de pesti. Una din speciile de somn poate ajunge la dimensiuni uriase de pâna la o jumatate de tona. Plimbarea îmi aduce aminte de nenumaratele filme americane despre razboiul din Vietnam, multe filmate chiar în locurile acestea. Facem o oprire într-un satulet de pescari din Laos unde nu vedem nici urma de graniceri si unde stampila cu viza sta pe o masa de lemn în fata postei. Daca vrem putem sa ne-o punem singuri în pasapoarte, daca nu, nu. Case de bambus ridicate simplu pe piloane sub care cresc gaini si niste cocosi fiorosi pe care pariaza si care se lupta pâna se ucid. Dincolo de mal jungla sãlbatica, pe mal din loc în loc cazinouri stralucitoare în care vin thailandezii cu barca. Pe malul thailandez doar temple si statuile lui Budha. Desi dependenti de orice joc de noroc, cazinourile sunt interzise în Thailanda. Sate sarace, tarabe cu chinezarii de doi bani dar si originalitati locale. Sticle cu alcool pline cu serpi (cobre mai ales) si scorpioni. Afrodisiac sigur, mai ieftin ca Viagra. Toata Asia pare obsedata de afrodisiace si pentru asta sunt pe punctul sa decimeze specii întregi de animale. Unul din prim-ministrii din zona în timpul unei foamete cumplite a trebuit sa apara la televizor si sa le explice compatriotilor ca faina de grâu, acel praf alb suspect, si alte alimente ciudate primite ca ajutoare sunt afrodisiace puternice testate de el însusi. Doar asa i-a putut convinge sa manânce pâine. Un amic român din New York, care fusese cu ani urma cu ajutoare americane în Banglades a zacut o saptamâna cu un vapor plin de faina pe care n-o voiau desi mureau de foame. A aranjat cu autoritatile sa puna formal de paza câtiva soldati ziua, iar localnicii au furat apoi toata încarcatura noaptea, stiind ca un lucru pazit trebuie sa fie bun. În Asia oamenii sunt peste tot profund credinciosi orezului, primul lor aliment si prima lor credinta. Doar el e mai vechi decât hinduismul si budismul si i se închina cu respect de doua trei ori pe zi .
Chang Mai are doua milioane de locuitori dar n-are nici metrou, nici autobuze. Un oras relativ mic pe orizontala, în care te întrebi cum de încap atâtia oameni. Circulatia, ca peste tot în Asia, e infernala si un autobuz nu poate coti în orasul vechi. Carburatoarele motoretelor înghit cu lacomie aerul proaspat de munte. Templele vechi sunt superbe chiar si asa pe jumatate darâmate. Piata de zi a orasului se transforma seara în piata de noapte si începe de cum iesi din hotel. Petrecem doua zile de capul nostru încercând sa ne câstigam putina independenta. Kit e mândra de orasul ei natal, unde o asteapta familia, dar spre surprinderea noastra doarme cu noi la hotel. O împingem cu toti spre casa dar ea se încapatâneaza sa ne fie credincioasa. Devenim suspecti si atunci ne spune ca în ultimul tur a plecat o noapte acasa si au sunat-o pentru ca unul din grup facuse un infarct. Nu mai comentam. O americanca care e cu noi îsi revede sotul care face cu câtiva fanatici Harley-Davidson turul Thailandei pe motociclete. Avusese doua accidente, e plin de bandaje si alti doi motociclisti au ajuns în spitale. Seara cinam în restaurante locale. Bucataria thai e fantastica si m-a cucerit de mult în New York. Daca e vorba de mâncare New York-ul ramâne fara îndoiala locul cu cea mai mare varietate culinara din lume. Doar o plimbare pe Second Avenue sau Columbus Avenue ar fi suficienta pentru a face un mic tur culinar al globului. Acasa la ea, bucataria thailandeza e mai proaspata si mai neasteptata pentru ca sutele de mirodenii pe care le folosesc, unele fiindu-ne complet straine, coboara direct din copacii si gradinile din jur. Orasul e plin de turisti europeni, coreeni si japonezi. Districtul rosu, mascat de magazinele de masaje mici baruri si restaurante te fac repede ca întelegi ca prostitutia face parte din atractiile turistice. Alegem un restaurant chic pe malul unui râu, care ca toate râurile se varsa în Mekong si nimerim lânga o masa lunga, festiva, la care erau vreo 15 barbati japonezi în vârsta si peste 20 de fete tinere locale. I-am urmarit atent în timp ce ma delectam cu o portie mare de red-curry chicken pe care o comand deja previzibil în orice restaurant thailandez din New York. Sunt la o vârsta la care vreau sa înghit doar ceea ce stiu ca-mi face bine. Pimp-ul, un asiatic cu sapca de baseball pusa invers se învârtea vesel de la unii la altii sa fie sigur ca toata lumea e multumita si beata dupa sutele de sticle de bere care curg continuu la masa. Prostitutia, desi ilegala în Thailanda, e tolerata, ba chiar protejata, ca o institutie armonios integrata în turismul local. Turismul si agricultura ramân sursele principale de venit, amândoua vulnerabile în fata vremii si vremurilor. Pe strazile din Chang Mai e plin de barbati europeni trecuti de vârsta pensiei care se plimba de mâna cu fete tinere care mimeaza strâmb tandretea.
Seara de adio o petrecem într-o casa particulara în care gazda gateste în fata noastra si din cosul careia am sustras câteva frunze, radacini si boabe cu mirodenii pe care le-am dus acasa la New York. Festivalul lanternelor era în toi asa ca am lansat spre cerul plin de stele câteva baloane de hârtie umplute cu aer cald care s-au înaltat spre munti. Muntii din apropiere par a astepta rabdatori ca oamenii sa plece din nou pentru ca jungla salbatica sa ia totul în stapânire. Dar oamenii Thailandei si ai Asiei sunt astazi mai multi decât copacii si pasarile cerului si, nemaiavând unde sa plece, par pusi serios pe treaba.